Felinarul

E seară, şi lumina-n cameră e stinsă,
În stradă felinarul raza şi-o îndreaptă
Spre-a mea fereastră umedă şi plînsă,
În al meu suflet, în inima ce-aşteaptă.

Cu mîneca puloverului moale
Din nou şterg sticla şi privesc la lună.
O lacrimă coboară-n jos, agale,
Plîng eu şi geamul, plîngem împreună…

În aşteptare, lent, se scurge timpul.
Geamul din nou a devenit opac
Răpind cu-a sa nemilă gîndul
Care încet, frumos şi dulce-l tac.

De vină e şi ceaiul cald din ceaşcă
Ce abureşte blînd dar fără sens.
Căldura fizică nu e în stare să topească
Un sentiment rămas neînţeles.

Cu buza rece-absorb lichidul cald şi dulce,
Iar el înghite-n sine a mea lacrimă amară.
După fereastr-o siluetă neagră tot se duce
Ca undeva în noapte să dispară.

Mi-e frică ochii să-i închid şi să visez.
Ea mă urmăreşte în inimă şi-n gînd,
Eu nu mai pot din nou greşit să procedez
Şi să obijduiesc fiinţa cea mai scumpă pe pămînt…

Stau la fereastră, plîng cu ceaşca-n mînă,
Îndrăgostit şi deci, înaripat.
Eu, în a felinarului lumină,
Pictez o inimă pe geamul transpirat.