Articole cu Tagul: foto

Am Redescoperit nordul Moldovei. Totalizare: Ţîpova, Saharna şi Rîbniţa

Marţi, ora 7 de dimineaţă, m-a trezit cineva cu cântecul „Eu vara nu dorm”, cum după asta să mai dormi, m-am băgat pe internet. Am scris nişte articole despre unele locaţii vizitate ieri dar acum vreau să fac o totalizare şi să spun pe scurt ce a fost şi cum a fost.

Am început noi cu Cricova, toţi relaxaţi, glumeam, făceam poze haioase, ascultam ghidul, mai trăgeam cu ochiul la ceas dar nu ne grăbeam. De la Cricova spre Ţîpova, cu viteză mare (dar la limita celei legale), pe drumuri de ţară, cu praf în faţa ochilor am ajuns la nişte stânci. Parcă am mai fost la Ţîpova fiind elev, dar pe unde ne-a dus Geo Lupaşcu, era total altă poveste. Am coborât pe stânci, am fost la cascadă, chiar acolo se bronzau nişte fete (bun loc au găsit, serios), am văzut pietrele dorinţelor şi oameni cu cortul.

Pe stâncile de la Ţîpova

Ţâpova este aproape de Saharna, aşa că cel mai rezonabil lucur era să mergem direct în colo. Pe drum, întâmplător am dat peste Complexul de izvoare de la Trifeşti, acesta era locul care mi-a plăcut cel mai mult şi mi-a plăcut din mai multe motive: n-am auzit până acum despre această localitate, era o Descoperire şi nu Redescoperire; sătuc mic, cu doar 800 oameni şi cu o atmosferă degajată care lipseşte într-o comunitate urbană.

Ajungând la Saharna, spuneam să nu stăm mult, timpul este limitat şi noi obosiţi. Am mers totuşi spre cascadă, de 4-5 ani de când n-am vizitat aceste locuri, s-au schimbat multe lucruri, acum la cascadă nu m-ai ajunge fiecare, oamenii mai în vârstă şi gagicile pe tocuri şi în fuste mini nu mai trec pe acolo.

Cascada de la Saharna

Am fost noi şi în Rîbniţa, de fapt am fost unica echipă care a mers la risc şi a traversat Nistrul. Vama am trecut-o chiar în tricourile cu „Redescoperă Moldova”, ne-am registrat. Încă un sfat pentru cine vrea să viziteze republica fantomă: nu vă porniţi dacă nu cunoaşteţi nici o persoană, la registrare trebuie să indicaţi adresa persoanei la care veţi sta, din oraşul pe care-l vizitaţi. În Rezina am văzut un pod, de fier, ruginit, podul uneşte două dealuri, cred că e pentru conducte.

podul de fier din Rezina

Am mai văzut nişte monumente, Rezervaţia Peisagistică Dobruşa, am trecut chiar şi prin Şoldăneşti. Din păcate n-am reuşit să parcurgem tot traseul stabilit deoarece ziua a fost foarte încărcată şi la Tabăra Dumbrava (unde am petrecut noaptea) am ajuns doar la ora 21.00. Acolo am dormit pe paturi mici şi tari, ca în copilările. Nostalgice amintiri.

Redescoperim oraşul Rîbniţa din Transnistria, Moldova

Noi, bloggerii moldoveni, am fost prin Rîbniţa, chiar dacă e pe teritoriul Transnistriei, oricum e în limita graniţelor Republicii Moldova. Al treilea după mărime oraş din Transnistria, situat pe malul stâng al râului Nistrul, un pod îl uneşte cu Rezina, etc. Nu m-am aşteptat să văd în acest oraş 2 lucruri: un cimitir vechi, de piatră, nu am intrat pe teritoriul lui ca să-l aflăm mai bine, dar mai strigă lumea prin oraş că este Evreiesc, că pe timpuri pe aici (în Rîbniţa adică) erau mai mulţi evrei, probabil; al doilea lucru pe care l-am văzut este biserica catolică, nici la asta nu m-am aşteptat.

Clar că biserica Ortodoxă Arhanghel Mihail, tot din acelaşi oraş, e un lucru întâlnit în toată zona est-europeană şi abiliscul în memoria ostaşilor căzuţi în război, la fel e un lucru des întâlnit prin oraşele noastre, numai că acela din Râbniţa e tare înalt: capul sus şi gura căscată.

Biserica Episcop Mihail Rîbniţa

Pe lângă asta, mi-a plăcut plimbarea peste podul ce uneşte ambele maluri ale Nistrului, mai este în Rîbniţa un pod, tot acolo la intrare, cu un cerc jos, chiar şi Google îl cunoaşte. Ok, să trecem mai departe, cineva dintre voi a trecut vama transnistreană? Hai că eu sunt cu viză de reşedinţă pe malul stâng şi am pilă (blat, po naşemu), dar coechipierii mei, sărmanii, au completat o foaie unde şi-au trecut toate datele din paşaport, erau obligaţi să scrie adresa unde vor sta ei în Rîbniţa (ştiam noi la cine să-i registrăm, că nu ne-am pornit din capul nostru), dar culmea: trebuia să fie completat în limba rusă.

Obelisc Rîbniţa

Nişte sfaturi de la mine: nu vă băgaţi în Transnistria dacă nu aveţi cu voi cel puţin o persoană de pe loc, adică din oraşul unde mergeţi; trebuie să aveţi actele cu voi (se pare că este un lucru logic, dar mai ştiu eu la ce vă gândiţi voi); să aveţi cu voi un pix, că nu mereu găsiţi binefăcători care să vă împrumute; ultimul sfat, chiar dacă în Transnistria este frumos, chiar dacă merită să mergeţi acolo, mai bine nu vă băgaţi, lăsaţi-mă pe mine să savurez din această zonă frumoasă dar „sălbatică” pentru turişti.

Complexul de izvoare la Trifeşti

A fost cineva în Trifeşti? E în raionul Rezina, nu departe de Saharna. Mergeam de al Ţîpova la Saharna, pe auto-strada R20, când am văzut un indicator spre această localitate. E un sătuc mic cu în jur de 800 locuitori, departe de civilizaţie, aici nu vezi piscine în curte sau garduri de 3 metri deaiestea, din bani de la Italia. Din titlu v-aţi dat dseama cu ce este cunoscută această localitate, undeva pe un deal sunt câteva izvoare, bine amenajate, cu apă rece şi bună. Valoarea acestui sat creşte nu doar datorită izvoarelor, oamenii acolo sunt simpli, copiii se joacă pe stradă, se întrec cu bicicletele.

Copiii din Trifesti

Legenda spune că pe aceste locuri locuia un ţăran pe nume Trifan care avea 3 fete. Trifan locuia într-un bordei pe un deal, pe care și acum locuitorii din sat îl numesc „dealul Trifanului”. S-a întâmplat aşa că pe aceste locuri să poposească domnitorul ţării Moldova, Ştefan cel Mare. Trifan, auzind de aceasta, a mers şi el să ceară o bucată de pământ pe care să o lucreze şi astfel să-şi hrănească familia. Ajungând el la Ştefan i-a spus acesuia toată durerea lui. Ştefan l-a ascultat şi a zis: „Trifan, trei fete, aici să trăieşti şi să munceşti, iar locul acesta să se numească Trifeşti, acum şi în veac”. De atunci multă apă s-a scurs pe râuleţul Cogîlnic care curge prin sat, dar Trifeştiul poartă mândru numele său dat încă de Ştefan cel Mare.

Izvoarele de la Trifesti

Acum mergem cu echipa spre nord, stau pe bancheta din spate visez la o plimbare prin părculeţul cu izvoare, alături de ea, ţinându-ne de mână. Ne aşezăm pe banca de sub marea şi falnica salcie, crengile salciei se apleacă până la pământ ascunzându-ne de privirile străine. Izvoarele din toate părţile murmură zgomotos dar melodios, noi stăm şi ascultăm. Copiii din mahala aleargă undeva departe şi râsetele lor răsună deasupra satului, cum să nu visăm la copiii noştri (dar e prea devreme). Frumoasă fantezie, nu? Inspirată de la un loc frumos.

Izvorul de la Trifesti

Beciurile din Cricova

Cricova, localitate de lângă capitala ţărişoarei noastre, cunoscută datorită beciurilor sale subterane. Se extrăgea de acolo piatră din care au fost construite majoritatea oraşelor din apropiere, nu în zadar Chişinăului i se spune „oraşul alb”, doar e construit din piatră de la Cricova.

Cricova Carier

La intrare în beciurile subterane de obicei se mai trag în poze nuntaşii, mai bagă un gât de spumant pentru sănătatea mirilor, numai că noi nu am prins pe nimeni în culmea ritualului, e luni şi toţi dorm pe la casele lor cu o apă plată sub pernă.

Cricova subteran

Gluma-i glumă dar echipa noastră a venit să Redescopere Moldova aşa că să vă spun şi două cuvinte despre ce-am văzut pe acolo (nu vă spun mai multe că găsiţi pe net). Cine n-a fost pe aici să ştie că în beci se intră cu maşina sau dacă e un grup mare atunci aveţi la dispoziţie un trenuţ. În beciuri e frig, noroc dacă vii iarna, că ai haine cu tine, dar dacă vii vara, bagă în maşină şi un hanurac.

Cricova Intrare

Au acolo la Cricova şi nişte săli frumoase sunt, stilizate, individualizate: Casa Mare, Sala Marină, Sala Vânătorului şi Sala Principală (căutăm pe Google imagini şi ne bucurăm). Cineva m-ar întreba de ce scriu despre săli dacă contează şampania?! Păi de ce să scriu desper şampanie dacă şi aşa-i clar că ea acolo este, foarte multă. Sunt exemplare din toată lumea, mai este o sticlă din Israel care e mai bătrână decât statul lor.

Vinuri din Cricova

Redescoperă Moldova

Redescoperă Moldova

Eu ştiu că tu acum priveşti cu 2 ochi spre o lume dreptunghiulară, dacă întorci capul spre stânga – vezi un perete, capul spre dreapta – alt perete, norocul tău dacă cineva, cândva, a tăiat în acel perete o fereastră, că numai aşa mai vezi lumea reală. Dacă tu categoric nu vrei să ieşi din casă ca să mai tragi o gură de oxigen amestecat cu alte gaze şi particule solide (sau ce mai este pe acolo), atunci hai facem aşa:

Eu voi călători prin toată ţara (Republica Moldova desigur) şi voi publica zilnic pe blog articole despre locaţiile vizitate şi despre spinul din degetul mic de la piciorul stâng care-l voi câştiga când voi alerga de la o şireadă de gânsaci undeva prin Burlăneşti (mda, aberez).

Tu vei citi aceste articole, vei admira pozele făcute de mine şi publicate pe blog şi pe Facebook, vei inspira un gât de prospeţime a meleagurilor postsovietice Eminesciene. Plus la toate vei mai avea grijă şi de alţi prieteni virtuali (de fapt ei sunt reali însă hai să nu traumăm cerebelul şi să credem mai departe că ei există doar pe pagina de Friends în făisbuk). Articolele mele despre Moldova au destule guri de văzduh proaspăt că ajunge pentru toţi. Eu sunt convins că pe blogul meu nu calcă nici un deget de egoist aşa că să fii bun şi să apeşi Like, Share, +1, Tweet sau dacă mai găseşti butoane, apasă că nu exploadează.

Interpretarea de mai sus era pentru a-ţi capta atenţia, dacă citeşti aceste rânduri înseamnă că mi-a reuşit. Am făcut-o pentru că acum am nevoie de tine cel mai mult, scumpul meu cititor. Eu m-am băgat în proiectul Redescoperă Moldova aşa că de luni (20 august 2012), alături de încă trei coechipieri (Victoria UngureanuGeo Lupaşcu şi Dumitru Gudumac) vom călători prin toată ţara pentru a redescoperi tot ce cândva a fost descoperit însă a fost uitat. Vom fi 5 echipe a câte 4 persoane şi călătoria noastră va fi sub formă de concurs. Toţi suntem bloggeri şi toţi vom scrie despre cele trăite iar punctele le vom strânge din Like-urile de la articole şi de la pozele de pe Facebook.

O săptămână voi petrece nopţile în sac de dormit şi pe la tabere de copii, voi spăla dinţii cu apă din Nistru şi voi mânca şopârle coapte. Norocul nostru că vom călători cu un Peugeot Partner şi vom avea mereu internet la îndemână, acestea oferite de către partenerii proiectului.

Hai să ne plimbăm prin Varniţa

Hai să ne plimbăm prin Varniţa! Nu vă supăraţi dacă eu azi voi fi ghid? Totuşi m-am născut aici, copilăria mi-am petrecut-o pe străzile acestui sat şi mai ştiu câte ceva despre el. La început trebuie să spun că Varniţa, chiar dacă oficial e un sat, totuşi multe oficialităţi, artişti care mai vin să cânte pe aici sau simpli vizitători îl numesc oraş. E clar de ce, satul e frumos, curat, amenajat, lume multă, unde nu întorci capul vezi blocuri. Apropo, despre blocuri, noi avem doar două clădiri cu cinci etaje care se află în centrul satului, dacă mai vedeţi construcţii înalte să ştiţi că acolo se începe oraşul Bender (sau Tiraspol).

Dacă am amintit despre aceste oraşe, hai să spun cu cine suntem vecini: la nord e satul Gura Bîcului, de fapt până la Gura Bîcului mai e un cartier al oraşului Bender, cartierul Severnîi (Nordic s-ar traduce), el este izolat de oraş şi de Transnistria, cartierul e ca un punct pe teritoriul Moldovei. Oraşul Bender se află la sud de sat, în apropiere cu Varniţa se află Cetatea Bender până la care putem ajunge şi pe jos, în partea de est e râul Nistru, peste râu e satul Parcani, după el se vede Tiraspolul. Ca să vă închipuiţi distanţa până la Tiraspol vă spun că din Varniţa se vede terenul de fotbal „Sheriff”. Puteţi analiza harta pentru a înţelege mai bine poziţionarea stranie şi unicală a satului nostru.

Apropo, Varniţa e un sat din raionul Anenii Noi însă asta nu-i atât de important deoarece fiecare varniţan, ca reper, va spune că e din Varniţa sau „în apropierea oraşului Bender (Tighina)” sau pentru cei din tundră: „lângă Tiraspol”.

Primaria Varnita

Acum băgăm acceleraţie la picioruşe şi haideţi să vedem satul. Vom începe cu centrul satului, iar aici cum să treci pe lângă şi să nu admiri Primăria. Ea arată ca o cetate, cu 3 niveluri, renovată şi noaptea iluminată (ca la capitalişti). Tot acolo e şi Centrul de Cultură şi Tineret, acolo de sărbători toţi se adună la horă. Lângă Primărie e un mic parc, îngrijit, unde se află Memorialul eroilor căzuţi în războiul din anul 1992 pe platoul Varniţa – Tighina. Seara tineretul se distrează în centrul satului, nuntaşii şi cei veniţi în vizită se trag în poze la  memorial, viaţă!

Traseu turistic prin oraşul Bender

Situat pe malul drept al râului Nistru, Bender este un oraş aflat sub jurisdicţia Tiraspolului, adică face parte din autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană. Oraşul este frumos, îngrijit şi are mult mai multe locuri de vizitat decât orice altă localitate din Moldova şi asta în ciuda faptului că se află în zonă de conflict. Mulţi cred că Bender e un oraş cu câteva zeci de blocuri de cinci sau nouă etaje înconjurat de miliţie transistreană, dar nu-i chiar aşa. Acum vă invit să parcurgem un traseu turistic, inventat de mine, prin oraşul Bender (Tighina).

Vom începe cu Cetatea Bender care se află chiar pe malul Nistrului. Nu se numeşte Tighina, cum vor unii să creadă, este construită de Turci aşa că denumirea adevărată este Bender. Potenţialul cetăţii este imens, autorităţile au început lucrările de restaurare (care eu cred că sunt exagerate) şi vor să atragă cât mai mulţi turişti. În cetate nu ai nimic de făcut, decât să te uiţi la zidurile înalte ale cetăţii şi să faci poze. Este şi un muzeu pe teritoriu în care găseşti diferite obiecte, arme şi documente oficiale de pe timpuri, tot în muzeu este miniatura cetăţii.

Cetatea Bender

Autorităţile locale au înconjurat cetatea cu busturile personalităţilor militare ruseşti. A. V. Suvorov este una dintre cele mai importante personalităţi în istoria Transnistriei, bustul lui este amplasat în Cetatea Bender, pe care el a asediat-o. Nu atât de important pentru istoria cetăţii, dar foarte cunoscut în rândurile oamenilor (datorită poveştilor) este Baron Münchhausen. În 1738 el s-a alăturat armatei ruse imperiale în funcţie de aghiotant la Prince Anton Ulrich. Pe data de 26 iunie armata rusă în număr de 55 de mii de ostaşi s-a apropiat de Nistru, mai la nord de Cetatea Bender, dar garnizoana turcească de 60 de mii de ostaşi nu le-a permis să traverseze râul. Până în august, armata a circulat de-a lungul Nistrului încercând să traverseze râul, în acelaşi timp, a participat la numeroase bătălii cu cavaleria turco-tătară care trecea Nistrul. Baronul Münchhausen în componenţa regimentului Princelui Ulrich, în data de 14 august 1738 a arătat curaj în lupta sângeroasă cu turcii în apropierea râului Beloch (Rîbniţa). La sfârşitul lunii august armata a fost nevoită să se retragă la Bug din cauza epidemiei. Această călătorie la Bender, a servit drept inspiraţie pentru povestirea „călătorie peste cetate pe o ghiulea de tun”.

Ruta de iarnă: Bucureşti – Chişinău

Îmi zicea mie lumea să stau cuminte şi să nu caut perepeţii pe capul meu. Spuneau şi la televezor că se va strica timpul, că e cod galben, portocaliu sau ce culori mai sunt acolo?! însă dorul de casă (şi pofta de mâncare de la mama) m-au convins să merg din Bucureşti acasă, în Republica Moldova.

Duminică, 12 februarie 2012, dimineaţa am avut ultimul examen din sesiune şi eu cu încă două colege, Ţih Vladlena şi Ceresco Irina, ne-am rezervat locuri, la autobuzul de la ora 10 seara, spre Chişinău. Mie şoferul mi-a dat locul 13 şi în Chişinău trebuia să ajungem tot pe data de 13, ghinion ar zice cineva, dar mie-mi place acest număr, ziceam că-i de bine.  Eu şi cu Vlada am venit din timp la auto-gară, Irina întârzia, nu găsea un taxi liber, panica. La ora 22 şi câteva minute toţi erau la auto-gară, 26 persoane la număr,  autobuzul a pornit şi majoritatea pasagerilor şi-au făcut cruce.

Autobuzul mergea frumos, nu se grăbea, însă în primele minute a zilei de 13 februarie autobuzul, pe o porţiune necurăţată de drum, s-a lovit de ceva tare (bucată de gheaţă, ceva metalic, nu se ştie) şi s-a spart rezervorul de combustibil. Eram undeva în judeţul Buzău, mai departe nu puteam merge fără motorină şi o maşină de curăţat zăpada ne-a tras până la Hotelul Restaurant „Ovidiu”, din apropiere, unde noi toţi am aşteptat până şoferii vor rezolva ceva.

scobitori hui feng

Între timp în restaurant. Era trecut de ora 1, am intrat în restaurant, am luat meniurile de pe masă şi ne-am bucurat de preţurile mici a mâncărurilor: ciorbe, salate, gratar etc. dar am fost dezamăgiţi când am aflat că nu au nimic din meniu decât capucino, sare, piper şi scobitori „Hui Feng”. În crăpăturile meselor de lemn am descoperit fărmituri de pâine, Irina a remarcat că aici cândva totuşi a fost mâncare.

Noi, 3 colegi de la Administraţie Publică, am scos laptop-ul şi Vlada ne-a pus filmul „Puss in Boots”. În restaurant se întâmplau lucruri mistice: din camera  de hotel de la etajul 1 (după standarde moldoveneşti etajul 2) a început să curgă o cascadă de apă în una dintre cabinele din restaurant.

La ora 3 s-a apropiat un microbuz care a luat 16 persoane, în special domnişoare, şi a pornit spre Chişinău. Noi am rămas să aşteptăm următorul microbuz care, după cuvintele şoferilor, a pornit din Bucureşti şi vine să ne ia şi pe restu 10 oameni rămaşi. Irina, motivând că nu avea loc pentru a-şi pune bagajele în primul microbuz, a rămas cu mine să aştepte.

Doar la ora 4 şi 50 minute a venit cel de-al doilea microbuz ca să ne ia şi pe noi, cei 10 adormiţi, să ne ducă „acasă”. Ajungând la Bârlad am văzut şi camioanele care nu aveau voie să meargă mai departe, drumurile din nou erau închise de poliţie şi noi am realizat că eram ultimii care-am putut trece spre Moldova şi înapoi.

Am ajuns în vamă aproape de ora 10 dimineaţa, zici că nu rămâne decât să trecem vama şi mai departe e ultima sută de metri, însă nu toţi au avut noroc să treacă de vamă. Am avut în microbuz un băiat moldovean şi cu un prieten al său, cetăţean a Germaniei, pe care l-a invitat să viziteze Moldova. Ghinionul Germanului era să nu cunoască ce-i aceasta „Paşaport”, el avea la sine decât Cardul de Identitate, adică buletinul statului German, cu care poţi circula pe tot teritoriul Uniunii Europene, însă nu şi în afara ei. Vameşul român s-a uitat la el cu milă, nu avea ce să-i zică, fiind o vamă a UE, i-a permis să treacă însă l-a preîntâmpinat că vameşii moldoveni o să-i interzică intrarea în ţară aduăgând la sfârşit cuvintele „Believe me”. Aşa şi a fost, în Republica Moldova cetăţeanul Germaniei nu a putut să intre, să se întoarcă în Bucureşti nu puteau deoarece drumurile erau închise, au rămas blocaţi în vamă.

Ultima sută de metri mi s-a părut foarte lungă şi iată că la ora 12.20 am ajuns în Chişinău. Peste 15 minute am plecat cu autobuzul Chişinău-Bender spre casă, picioarele îngheţate, gândul la mâncare de casă, ochii mi se închideau şi adormeam.

Sfârşit.

Destinaţia zilei: cetatea Bender

Cetatea Bender in renovare

Se află chiar pe malul fluviului (e vorba de Nistru, desigur). Face parte din oraşul Tighina, dar se numeşte „Bender” (explicaţie: aşezarea avea o mică fortăreaţă, încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, dar era folosită ca punct de vamă, nu ca cetate întărită. Aşa cum arată acum, fortificaţiile au fost construite de turci, deci numele corect al cetăţii este „Bender”, nu „Tighina”, orice-ar zice naţionaliştii noştri. Şi ai lor, dealtfel).

E plasată pe malul drept al Nistrului, dar este sub autoritatea Tiraspolului (adică al malului stâng: plăteşti taxa de intrare în ruble nistrene, nu în lei moldoveneşti). Ca şi în cetăţile similare din România, nu ai nimic de făcut, decât să te uiţi la ziduri şi să te tragi în poze: nici tur organizat, nici ghid care să povestească ceva, nici pliante de prezentare, nici magazin cu artizanat, nici traseu prin subteranele cetăţii, nimic. Doar un muzeu naşparliu şi un chioşc cu bere locală („Staraia Kreposti”, adică „Cetatea Veche”), care nu e rea deloc, când e rece. Faţă de cetăţile de la noi, potenţialul acesteia e imens, pentru că-i legată istoric de două figuri foarte prezente în imaginarul european: Carol al XII-lea al Suediei (marele învins de la Poltava) şi simpaticul baron Münchhausen, care ne-a încântat cu poveştile lui în copilărie (şi mult după, pe unii dintre noi, măcar că n-am recunoaşte nici picaţi cu ceară!). Din păcate, ca peste tot unde se face turism după ureche, pe modelul „frunză verde”, totul e foarte prost pus în valoare, dacă se poate spune aşa: două statui chioare şi-o placă memorială. Nu cu asemenea cârpăceli te baţi cu francezii sau cu germanii în materie de turism: ei au ce arăta şi ştiu cum să arate, nu lucrează doar aşa, ca să se afle-n treabă.

Apropo de lucru, cetatea nu e deloc pustie: turişti nu sunt, dar curtea interioară forfoteşte de muncitori, care o renovează de-i merg fulgii. Dacă nu li se termină banii şi nu se opreşte „renovarea”, din cetatea Bender n-o să mai rămână nimic interesant. Va deveni un „simbol naţional transnistrean” şi nu va mai veni nici naiba s-o viziteze. Poate „preşedintele” Abhaziei, dar nu bag mâna-n foc.

Atenţie: Articolul este scris de Mihai Buzea, bucureştean (adică român din România) care scrie pentru revista Caţavencii, inspirat din povestirile mele şi ale prietenului meu bucureştean Dan Mareş care a vizitat Benderul. Unele idei întradevăr sunt eronate (din necunoaştere), deci să corectez: tur organizat există însă trebuie să-i suni şi să te înţelegi din timp; statui nu sunt 2 ci mult mai multe (exagerat de multe). Cam atât, în rest ideile sunt foarte bune şi adevărate.

Let’s Do It, Sulina! Dă-i Moldovane!

Let's do it, sulina

„În perioada 15-22 august 2011, în oraşul Sulina, judeţul Tulcea, s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al Preşedintelui României cea de-a şasea ediţie a şcolii de vară „Comunităţi româneşti şi identitate europeană”. Evenimentul a fost organizat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, în parteneriat cu Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret şi a reunit 200 de studenţi români cu merite deosebite, reprezentanţi ai asociaţiilor studenţeşti şi tineri jurnalişti români din Republica Moldova, Ungaria, Bulgaria şi Serbia.”

Cam aşa sună primul alineat dintr-un articol preluat de pe site-ul Departamentului pentru Români de Pretutindeni. Cei curioşi cred că deja au accesat articolul şi l-au citit până la capăt, au privit şi pozele. Pare a fi un eveniment atractiv, frumos, cu Preşedintele României în frunte, dialogul între politicieni şi studenţii străini cred că a fost destul de drăguţ, au jucat şi tenis de masă.

Cine cunoaşte zicala (de origine rusă): Brânza gratuită se află doar în capcana pentru şoareci? Ea minunat se potriveşte pentru săracii studenţi. Analizând pozele am atras atenţia la inscripţiile de pe unele din ele: „Let’s Do It, Sulina!„, ei hop, pentru cei ce nu cunosc asta e un fel de „Hai Moldova!” însă Românii nu s-au complicat s-o traducă în limba de stat. Păi să-mi explice cineva, ce comun are şcoala de vară cu participarea studenţilor străini (mai mult de jumătate sunt din Republica Moldova) cu acţiunea ecologică „Let’s Do It, România!”? Şi nu le-ar fi ruşine locuitorilor acestui oraş să vadă cum străzile lor sunt curăţate de către tineri din alte ţări, că cei circa 5000 de oameni (populaţia oraşului Sulina) nu se rup în spate să-şi strângă mizeria făcută tot de ei.

Aşa cum Sulina este un orăşel vizitat de turişti, care fac şi ei mizerie pe străzi, pot să-i iert pe locuitorii oraşului pentru indiferenţa faţă de ceea ce se petrece pe străzi, dar nu se iartă atitudinea politicienilor români şi a organizatorilor şcolii de vară, de ce? Logic, turiştii din Europa fac mizerie pe străzi? Cred că nu! Turişti din Republica Moldova (la fel de needucaţi ca şi Românii) sunt mulţi prin Sulina? Cred că nu! Deci, cine constituie majoriatea celor ce se odihnesc în Sulina? Românii! Concluzia: Gunoiul trebuie să-l strângă Românii!

Cineva poate să-mi spună că această activitate a fost una de voluntariat, chipurile „uite cât de bravo sunt studenţii străini şi lasă cei din România să vadă ce unită e comunitatea internaţională!”. Da, da, şi lasă Românii să mai vadă cum Moldovenii, Bulgarii, Serbienii şi Ungarii stau cu fundul în sus şi-i scot din mizerie, lasă Românii să se simtă priviligiaţi, doar există alte rase de „negri” ce sunt gata să le şteargă fundul.

Mă adresez către organizatorii acestei şcoli de vară (fără a-i enumera): Dacă aţi hotărât să vă folosiţi de aceşti studenţi străini care s-au scăpat la mare şi la „brânză gratuită”, încercaţi să faceţi asta aşa ca să nu dăunaţi şi să nu distrugeţi mentalitatea ascendentă a românilor.