Articolele autorului: Dmitri Gorobîc
Nişte răspunsuri
Recent am descoperit 2 lucruri frumoase (chiar dacă sunt din 2009), fiecare frumos în felul său, ambele au numele „Nişte răspunsuri”. Nu am stat să aflu care e legătura între cântecul „Taxi – Nişte răspunsuri” şi cartea Mihaelei Rădulescu cu acelaşi nume (căutaţi în Gheoghle), dar voi publica aici cântecul şi nişte citate din carte care le-am găsit pe net deja selectate (toată cartea n-am citit-o dar nici n-aş putea s-o public; cântecul îl găsiţi mai jos de citate), daţi play, citiţi şi vă daţi cu părerile în care dintre citate vă regăsiţi.
“Scara pe care se urcă la etajul tău intim e admirată de mulţi – e făcută din picioare frumoase de femei, desfăcute brâncovenesc, lustruită cu răşini curse din femei pe care le-ai însemnat pe suflet cu fierul roşu.”
“Cred că doar în 3 zile din ultimul an ai trăit fără nicio mască. Şi atunci îţi venea mereu în vizită aceeaşi femeie. Doar atunci închideai ferestrele. Toate. Şi trăgeai perdelele. Toate. Şi plecau. Toate celelalte. Intra cu spatele drept la tine, dar ieşea fugărită de cât de tare te-ar fi iubit dacă nu te-ar fi ştiut atât de bine… atât de rău de fapt.
Nu iubi. Aşteaptă să vin să-ţi fac curăţenie.”
“Continuă să colecţionezi trupuri, gemete şi fiori. Ştiu că asta faci, îţi place la nebunie să fii colecţionar, dar nu proprietar, nu vrei să-ţi aparţină nimic din ce aduni.”
“[…] mi-am dat seama că îmi plac bărbaţii care par să aibă nişte răspunsuri, nu mereu întrebări la care sa răspund eu…”
“Dorul de dor – când ai prefera să te chinui din nou, decât să fii un om atât de singur.”
“[…] ştiu sigur că unui bărbat îi trebuie mult mai mult curaj să plângă decât să fie de piatră, aşa că admir ca pe o operă de artă orice faţă plânsă de bărbat.”
“Când plânge o femeie, nu întotdeauna un bărbat e de vină, dar el e mereu una dintre lacrimi.”
“Vorbesc doar pentru cei cărora le strălucesc ochii a inteligenţă, le vibrează sufletul a dragoste şi îi bântuie fiorii cu care ar deschide oricând o uşă interzisă…”
“Tu ce mai faci? … E întrebarea pe care îmi vine mai degrabă să o folosesc în loc de “te iubesc” şi “mi-e dor”, căci mă simt mai puţin egoistă.”
“Până şi la teatru actorii au o zi în care nu joacă – luni e ziua când sunt oameni obişnuiţi, nu joacă pe nimeni, nu îmbracă niciun costum, nu pleacă în nicio epocă.”
“Adevărul despre frumuseţea unei femei e mereu în ochii celui care o iubeşte.”
“Şi să nu credeţi că vara vine doar o dată, ci de fiecare dată, cu aceeaşi ciclitate, dupa ierni grele sau ornamentale… Vara vine la toţi, dar rămâne la cei care o strigă pe nume, eu aşa am înţeles…”
“Îmi las ochii pe mare, să plutească şi să nu încarce gândurile. N-am prea multe acum, domină doar iubirea şi câteva griji pe care mi le fac pentru păstrarea pe termen lung a acestor sentimente copleşitoare. Şi a acestui bărbat, care mi-a resetat creierul şi sufletul.”
“Toţi suntem cobaii unui studiu, la un moment dat. Şi rareori dezamăgim experţii. Poate doar murind din greşeală, nefăcând faţă experimentelor extreme…”
“Bărbatul acesta sigur există. E iubirea vieţii mele. Şi e chiar acum în mine, alături de femeia care mi-a adus aminte că sunt.”
“Ceea ce unora ni se pare ridicol, pentru alţii e sublim. Ceea ce unora ni se pare jenant, altora li se arată a libertate. Ceea ce ne excită la culme, pe alţii îi adoarme.”
“Eşti frumoasă… altfel. Eşti frumoasă ca o femeie pe care am s-o iubesc eu, într-o zi. Eşti frumoasă de parcă eşti a mea.”
Eu cu mâna stângă… „ţin furculiţa”. Dar tu?
Eu cu mâna stângă… „ţin furculiţa”. Dar tu? – Acesta e mesajul din statusul meu de pe Skype. Mai mulţi prieteni mi-au răspuns la întrebare iar una dintre discuţii mi-a plăcut cel mai mult, şi mi-a plăcut cel puţin din două motive:
1. Are sens şi poate servi drept lecţie de viaţă pentru unele fete;
2. Tot dialogul se bazează pe o metaforă.
Metaforă – Figură de stil rezultată dintr-o comparaţie subînţeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparaţie cu cuvântul-imagine.
EA: eu niciodată nu ţin furculiţa 🙂
EU: păi nu ţi-e foame?
EA: acum nu, dar chiar şi mi-e foame, nu iau furculiţa
EU: deodată din „tigaie” mănânci?
EA: nu cu furculiţa 😀
EU: păi tu ai spus că nu ai nevoie de „furculiţă”
EA: Da
EU: la anii eştia mai ţii „dieta”?
EA: un fel de dietă, adică sunt conştientă de ce mănânc şi ştiu sigur că nu-mi provoacă plus de grăsime
EU: Dar tu încă păstrezi „figura”?
EA: nu o păstrez da ţin la ea
EU: adică încă ai figura? N-ai pierdut-o după o tigaie „mare” de „mâncare”?
EA: niciodată nu mă las dusă în ispită de o tigaie 😀 todeauna am ştiut să pun preţul pe ceia ce e mai scump şi frumos
EU: Dar nu ţi-e interesant ce se află sub „capac”?
EA: pun preţ pe alte lucruri decât de ceia ce se află sub capac
EU: Bravo. Fata ca să fie atrăgătoare trebuie să păstreze „figura”. 😉
Blogger offline: Revelion, portocale şi masline
31 decembrie 2011, ora 12 (nu, nu de noapte, atunci e 00.00 sau 24.00), e ora 12 de zi. Pentru părinţi e zi dar pentru Liza e dimineaţa. De fapt Liza nu-i unicul individ care se trezeşte la aşa oră, însă părinţii n-o cred, mama zice: “toată lumea ca lumea, numa tu ti culşi la 4 dimineaţa şî ti scoli cînd ti bate soarili la cur”. Aşa sunt părinţii.
Se plimbă prin casă în cămaşa de noapte, de fapt nu e „cămaşă”, e tricoul tatălui, lung până la genunchi, sub tricou doar chiloţeii. A luat cafeaua, s-a îndulcit cu o ciocolată Grijiaj furată din pungile cu bomboane care mama le-a cupărat pentru copiii ce vin cu „Hăitul” şi pentru noaptea de revelion. A deschis laptop-ul, s-a încărcat Skype-ul, sunetul de la Skype a trădat-o:
– Liza, lasă internetul, mergi la magazin şi cumpără crabovîie palociki, maionez, masline, baton narezanîi, şi un tort „Napoleon”. Apoi vii şi-mi ajuţi să facem salată.
Liza n-a spus nimic, doar mimica feţii i s-a schimbat. Se apropie de laptop, a stins sunetul ca mama să nu audă mesajele care vin pe Skype, Odnoklassniki, Facebook şi Messenger, a apăsat Win+L (încercaţi) şi l-a închis. Ştie că-n stradă e multă lume, dar nu are chef să se machieze, să se aranjeze pentru a fi mai atrăgătoare, doar s-a pieptănat, a luat blugii, o bluză şi paltonul, din mers a apucat portmoneul mamei de pe masă şi a ieşit. În jumătate de oră deja e acasă, pune pe masă toate cumpărăturile şi se îndreaptă spre laptop.
– Liza! Unde te duci? Adă-mi 3 farfurii „cu floricele aurii” şi vin să mă ajuţi.
Liza păstrează calmul, nu prea are chef să gătească, după mişcările sale se observă că e agitată, în gândul ei e doar un singur lucru: să posteze pe blog-ul său un articol până în noul an, să se simtă şi pe blog atmosferă de sărbătoare. Se apropie de laptop, deschide vreo 3 link-uri prmite pe skype cu rage comics-uri, răspunde la vreo două mesaje, închide laptop-ul şi merge s-o ajute pe mama.
Mai spre seară, când masa e gata şi într-o oră trebuie să vină oaspeţi, Liza se închide în camera părinţilor, la computer, ca să se apuce de articol. Face loc pe masă, pune mobilul, 3 portocale şi o farfurie pentru coji. Scrie… Portocalele-i servesc drept sursă de inspiraţie: se opreşte de scris şi mănâncă una în timp ce-i vin ideile. Telefonul vibrează de la mesajele primite de la prieteni, toate cu acelaşi conţinut: La Mulţi Ani, Mulţi bani, Puţini duşmani, la la la… Bunicii bat la uşă, Liza încheie articolul şi-l lasă nepublicat, revine la el mai târziu.
Toţi stau la masă, ora 23:20, Liza se retrage ca să publice articolul şi să-l distribuie tuturor prietenilor ce sunt online, dar de aceştia sunt mulţi. Apoi revine la masă, tatăl toarnă tuturor oaspeţilor şampanie, ora 00.00, e 2012. – La Mulţi Ani!
– Şî sî creascî păpuşoii anu ista! A adăugat bunelu.
Filme care te provoacă să gândeşti
Filme care provoacă lacrimi deja ştim, le-am privit, am plâns. Dar prietenii mei nu sunt mulţumiţi, unii cer să le recomand filme bune, adică să nu adormi în timp ce-l priveşit. De ce omul adoarme? Deoarece creerul se relaxează. Filmele ce urmează te provoacă să pui mintea în mişcare, să judeci, să descoperi şi să urmăreşti pentru a înţelege.
The Shawshank redemption [1994]
The green mile [1990]
V for Vendetta [2006]
A beautiful mind [2001]
Memento [2000]
Shutter island [2010]
Remember Me [2010]
Law abiding citizen [2009]
Catch me if you can [2002]
Anonymous [2011]
Black Swan [2010]
The Illusionist [2006]
Forrest Gump [1994]
Interstate 60 [2002]
The Prestige [2006]
Slumdog Millionaire [2008]
Inception [2010]
Flipped [2010]
Exam [2009]
Matrix [1999]
Source Code [2011]
After.Life [2009]
The Dark Knight [2008]
Flash of Genius [2008]
The Tourist [2010]
The Terminal [2004]
The king’s speech [2010]
Lucky number Slevin [2005]
In Time [2011]
The curious case of Benjamin Button [2008]
Interstellar [2014]
Trance [2013]
Stonehearst Asylum [2014]
N-am inclus în lista de mai sus filmele „Harry Potter” (mă refer la primele, în care era şi o taină, nu doar efecte scumpe) şi seria de filme cu „Batman„, sunt bune dar sunt mai multe aşa că le-am specificat aici, în subsol. Pe parcurs mi-am amintit şi de filmul „The Social Network„, acolo nu prea ai la ce să gândeşti, însă e bun, foarte bun. Aştept să completaţi această listă cu filme ce nu le ştiu sau de care am uitat, lăsaţi şi o scurtă descriere sau propriile impresii.
Hai Transnistriei să cedăm Republica Moldova
Propun să facem o şmecherie pentru a îmbunătăţi situaţia geo-politică a Republicii Moldova, hai să cedăm ţara noastră Transnistriei, de ce nu? Moldova preşedinte nu are – Transnistria are, un preşedinte nou, cu noi viziuni. În Chişinău sunt distruse (le-au mai reparat, sau ce fac ei acolo?) clădirea Parlamentului şi Preşedenţia – în Tiraspol parcă totul e în regulă, e cald şi bine.
Dacă tot am vorbit despre „cald”, uite că mai e un punct pozitiv de ce ar fi bine să fim anexaţi de Transnistria – ei, pentru gazele naturale ruseşti, plătesc un preţ de 7 ori mai mic decât Moldova. Închipuiţi-vă, toată ţara se numeşte Transnistria, ruşii oferă gaz ieftin pentru toată ţara, de azi înainte putem încălzi nu 2 camere dar 14, sau în loc de 700 lei plăteşti 100.
Dar dacă e nevoie de ridicat la conducere nişte parlamentari de-ai „noştri”? Nimic complicat, populaţia „Moldovei” de azi e mai mare decât cea a Transnistriei, deci 50+1 din numărul voturilor sunt asigurate, dar dacă tare să vrem, putem să băgăm şi un preşedinte de-al nostru, pe Lupu de exemplu, ştiţi cum se spune: „să băgăm un lup în turma de oi”.
Cu limba de comunicare nu vor apărea probleme, în Transnistria sunt 3 limbi de stat: Rusă, Ucrainească şi Moldovenească, primele două cred că nu încurcă. Pacifiştii de pe Nistru nu vor mai avea ce să facă acolo, vor merge acasă la mama şi la tata. Valuta ei cred că o vor accepta pe a Moldovei, mai are sens să se zbată cu rublele lor nerecunoscute dacă cursul valutar oricum e 1 Leu = 0,93 Ruble (aproximativ, că se mai shcimbă). Ce ţine de capitală, cred că mai e bine să fie Tiraspol, în Chişinău şi aşa e mizerie, lasă că-n Tiraspol e mai liniştit, şi alţi politicieni străini care vor veni în vizită vor vedea capitala cu aspect post-sovietic şi li se va face milă de noi (adică vor da bani). Mai e vreo problemă? Spuneţi-mi (scrieţi-mi un comentariu), că rezolvăm pe loc.
Bună şmecheria nu? Transnistrenii până se prind care-i faza, deja va exista o ţară unită, cu preşedinte, cu gaze naturale ieftine, 3 limbi de stat. Însă o problemă rămâne nerezolvată: nu suntem recunoscuţi…
Trandafir străin
Eşti trandafir străin, stăpâna
Viselor mele, eronate.
Astăzi eu vreau să-ţi sărut mâna
Iar mâine – să te las pe spate.
Adâncă mi-e dorinţa-n noapte
Al tău blajin chip să-l ating,
Petale să culeg din şoapte
Şi-n pumnu-mi rece să le strâng.
Vreau să-ţi aduc în dar o lume
Care deja îţi aparţine.
Vreau să te chem, încet, pe nume
Dar nu am nume pentru tine.
Inspir mirosu-ameţitor,
Coşmar divin în neagra ceaţă;
Blestemul meu, să te ador
Atunci când altu-ţi stinge viaţa.
Naiv copil cu-n prost nărav
Încredinţez ursitei lesa,
Să fiu, purtat prin viaţă, sclav,
De-un trandafir străin, prinţesa.
Cu semănatul (rage comics)
Acest comics este creaţia imaginaţiei mele bolnave. Orice coincidenţă cu realitatea este întâmplătoare.
P.S. Să trăiţi, să-nfloriţi! La mulţi ani!
Cu răbdarea treci şi (marea) Prutul!
Câţi cetăţeni ai Republicii Moldova, etnici români, au încercat să ajungă la facultate/liceu în România? Câţi au ajuns? Felicitări (cu întârziere) celor ce deja au simţit atmosfera facultăţilor româneşti. Bravo sunt şi cei ce au încercat să depună actele pentru o facultate din România, care au stat la coadă ore întregi dar care, din păcate, n-au primit un loc. Mai rău de cei ce visau să-şi continue studiile în România dar n-au depus actele din mai multe motive: lene, frică, dubii etc.
Un prieten de-al meu, numele căruia nu va fi publicat, răbdător, insistent, visător, şi-a stabilit un ţel şi a mers înainte cu paşi siguri demonstrându-ne că lucruri imposibile nu există. A trecut peste multe obstacole: n-a fost admis din primul tur, a scris cerere pentru turul doi şi a fost admis în Braşov, împreună cu alte 8 persoane, la „Ştiinţe politice”, îşi dădea seama că nu va avea nici bursa de 65 de euro de care se bucurau alţi studenţi dar era hotărât să plece, chiar şi viza era gata însă, intrând pe site-ul universităţii, a descoperit că-n universitatea din Braşov nu există această specializare, a fost comisă o eroare. S-ar părea că e un impas însă El nu s-a dat bătut, el a început să sune la minister (MECTS), senatorului Viorel Badea cu care a făcut cunoştinţă pe-un grup de Facebook, suna de câteva ori pe săptămână, uneori şi de câteva ori pe zi, a durat asta mai mult de două luni până ce nu a primit pe poşta electronică un e-mail cu Ordinul semnat de Ministrul Educaţiei prin care a fost admis la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
La universitate a mers doar în luna decembrie, când era sigur că este admis. A scris povestea sa şi pe propriul blog, eu doar am repovestit-o cu alte cuvinte. Citiţi istorioara şi vedeţi nişte sfaturi la sfârşitul articolului, pentru cei care sunt hotărâţi să treacă Prutul (cu răbdare bineînţeles şi cu viză):
”Cu răbdarea treci și marea” – de multe ori auzisem această exprimare, dar pîn nu demult am înțeles cît de cît ce înseamnă aceasta – să ai răbdare. Demult mă hotărîsem să plec în România să-mi continui studiile, și iată că anul aceasta a ajuns timpul cînd trebuia să-mi încep studiile universitare. Ca să mă asigur, în caz de nu nimeresc în România, să fac măcar aici studiile, și m-am înscris la USM, la facultatea de Istorie și Filosofie. Am fost la ambasadă, am venit cu o zi înainte seara, și eram undeva al 700-lea pe listă, și de aceasta rîndul meu a ajuns a doua zi, după ce s-a luat start, le mulțumesc studenților din Cluj-Napoca, care au lucrat mult, pentru aceea ca să se păstreze rîndurile, să nu fie haos, etc. Din primul tur nu am intrat, fiindcă am aplicat doar în București, însă nu m-am intristat, eram conștient că n-am să nimeresc din primul tur, și evident că am aplicat în al doilea, deja învățasem ceva timp în Chișinău și mă obișnuisem, dar planul meu inițial, era să plec și am încercat la maxim să nu mă abat de el, ne cătînd la nimic. În ceva timp cît mergea procesarea cererilor din turul doi, eram plin de nerăbdare, și am aflat, am fost admis în Brașov, la Științe Politice, mult m-am gîndit să plec sau nu, am vorbit cu părinții, după două zile de nesiguranță, m-am decis, am să plec. Întru pe site la universitatea în care am fost admis, și nu găsesc această facultate, am crezut că am greșit, am sunat, și m-am convis nu e. Nu știam ce să fac, am sunat la minister (MECTS), nici ei nu știau ce să facă. Era o grupă pe facebook, ”Admitere 2011”, în care am scris, nimeni nu știa, tot în această grupă am găsit pe un senatorul Viorel Badea. Sunam la minister și domnului Viorel, de cîteva ori săptămînă, uneori de cîteva ori pe zi, timp de 2 luni și ceva timp, insistam. Am insistat, colegii din Chișinău îmi spuneau că nu vei pleca, pe fețele altor oameni vedeam scepticism, și doar eu tot visam și speram, de aceasta îmi spuneau că sunt un visător, trebuie să cobor pe pămînt. Și intr-o bună zi, am primit pe e-mail documentul semnat de ministru, prin care eram admis în Cluj-Napoca la Universitatea ”Babeș-Bolyai”. Este tot ce mi-am dorit.
Mulțumesc mult, dmn. Viorel Badea, domnișoare de la minister Mihaela Popescu, Oana Nițu.
Dacă cineva va citi aceasta, care a nimerit în așa situație, îmi scrieți, vă ajut, cu ce pot.
Sfaturi:
1. Veniți cu o zi mai inainte la ambasadă dimineață și vă înscrieți în rind.
2. Înainte de a aplica, controlați dacă în incinta universității se află specialitatea pe care o doriți.
3. Ar trebui să știți, că nu contează, ai bursă sau nu, ești la buget, și ești bursier a statului Român, și căminul teoretic nu trebuie să plătești.
4. Nu te grăbi să pleci îndată ce ai aflat că ești admis, sună la universitatea și întreabă dacă a venit de la minister listele cu oamenii admiși.
5. Îndată ce ai fost admis, gătește actele și trebuie să faci viza.
6. Dacă ai cunsocuți, roagă să te ajute, dacă nu, oricum e greu să te rătăcești – „limba oase n-are”.
Succese tuturor.
Destinaţia zilei: liceul românesc din Varniţa
În toamna acestui an am avut drept oaspete pe Dan Mareş, bun prieten din Bucureşti, căruia i-am arătat Varniţa, Benderul şi Tiraspolul. La reîntoarcerea în Bucureşti am povestit cele văzute şi trăite prietenilor lui. Mihai Buzea, unul dintre ascultătorii povestirilor noastre, care scrie pentru revista Caţavencii, inspirat din cele auzite şi nu fără ajutorul iubitului Google a scris el o istorioară despre Liceul Teoretic Varniţa. Am preluat acest articol de pe site-ul revistei deoarece mi-a părut genial (pentru cei ce ştiu mai bine: să-l iertaţi pe autor pentru unele idei eronate).
„Pentru iubitorii de turism exotic, Varniţa e destinaţia perfectă, din atât de multe puncte de vedere că nici nu are rost să le enumerăm. De ajuns acolo nu e greu, poate fi însă greu să mai şi pleci, dacă eşti rău de gură şi ai ghinion: de la Chişinău o iei spre Tighina, te îndrepţi vijelios spre punctul de trecere spre Transnistria, treci de vameşii Republicii Moldova, treci şi de „pacificatorii” ruşi (băieţii din armata a 14-a, sunt de treabă, nu-ţi fac probleme), şi înainte de a ajunge la vameşii transnistreni, faci stânga şi dai de oraşul Varniţa.
L-am numit intenţionat „oraş”, pentru că locuitorii au apucături urbane (stau la bloc, freacă netul, etc), deşi aşezarea e mai degrabă un sat, sau, şi mai precis, un cvartal de blocuri plantat în no man’s land, cumva în suburbiile Tighinei (dar la distanţă). Nu e singura curiozitate de-aici: „Noi plătim gazul în ruble transnistrene şi curentul în lei moldoveneşti!”, afirmă localnicii, cu o mândrie ciudată (la gaz metan e de înţeles, că îi costă la a zecea parte din preţul pieţei; dar la curent?!). Tehnic vorbind, Varniţa aparţine Transnistriei, la fel ca Tighina (sau „Bender”, cum îi spun ei oraşului), deşi e pe malul drept al Nistrului; în practică, autorităţile de la Tiraspol nu au putere aici. Dar nici cele de la Chişinău, aşa că românii din Varniţa sunt, probabil, singurii români fericiţi din toată lumea asta – măcar că-s prinşi la mijloc, într-un conflict absurd şi îngheţat, lor nu le poate spune nimeni ce să facă: ei fac ce au chef, nimic mai mult, nimic mai puţin. Cu minoritarii ruşi se înţeleg perfect, pe ţigani i-au convins să fie cuminţi (nu ştiu cum au făcut), preţurile sunt mici, pensiile sunt plătite cu aurul Moscovei, cei plecaţi la muncă în România şi în Europa trimit bani acasă, ce să mai vorbim, trai pe vătrai. Atâta doar că nu prea vine nimeni pe la ei, asta îi doare. Pe de altă parte, ruşii care ajung aici sunt uluiţi de calitatea literară a rusei vorbite de românii din Varniţa („Voi vorbiţi frumos, nu ca ţăranii ăştia de ucrainieni!”), iar românii de calitatea românei: „Cum de vorbiţi aşa de bine şi fără nici un pic de accent?”, îi întrebi, iar ei te duc să-ţi arate liceul lor, mândria oraşului. Şi cam au dreptate, chiar dacă e cu dus şi-ntors: ce este University of California pentru Berkeley este Liceul Teoretic pentru Varniţa. Adică, fără liceu, Varniţa e nimic, cum e şi Berkeley fără universitate.”
Comparaţie: Moldoveni vs Români (subiectiv)
Cineva mi-a reproşat că în articolul „Cum se vorbeşte pe ambele maluri ale Prutului” am făcut diferenţă între români şi moldoveni. Nu spun cine-i persoana nemulţumită, doar nu-i frumos să arătăm cu degetul, pur şi simplu voi continua gândul în aceeaşi direcţie.
Hai să povestesc ce am trăit aseară. Trebuia să ajung la autogara „Filaret” din Bucureşti, să iau autobuzul de la ora 22.00 spre Chişinău. Aşa cum sunt o persoană zgârcită şi nu vreau să dau 15 RON pentru taxi, am zis că ajung la autogară cu tramvaiele, schimb un tramvai, fac mai mult timp, în schimb e gratis.
Voi aminti că Bucureşti e capitală europeană, mereu în creştere, mereu în schimbare, aşa că traseele tramvaielor au fost modificate şi nu ştiam cum să ajung mai simplu. Am oprit la o staţie să schimb tramvaiul însă acela nu mai venea, m-am adresat la şoferul altui tramvai care a oprit în staţie, a deschis uşa şi-mi explica cum să ajung, chiar mă simţeam incomod că reţineam lumea în staţie. Am mai întrebat de o persoană din stradă, aceasta nu ştia să mă ajute în schimb oprea alte persoane şi întreba de ei. Cineva, care vorbea la telefon, a rugat interlocutorul său să aştepte la telefon până-mi explică.
Am mai avansat cu vreo 2 staţii şi eram deja la o staţie de autogară, mai aveam puţin timp până pornea autobuzul spre Chişinău şi-mi era frică să nu-l pierd. Am întrebat de un băiat în cât timp vine următorul tramvai spre „Filaret”, în acel moment după băiat au venit nişte prieteni cu maşina, băiatul a întrebat de prietenul său de la volan dacă poate să mă ducă până la autogară şi evident că acela n-a refuzat.
Am ajuns la autogara „Filaret”, am urcat în autobuz, mi-am găsit locul, m-am relaxat şi mi-am scos telefonul mobil să intru pe net de pe wireless-ul (Wi-Fi) din autobuz (acum aceştia sunt inovatori: au router şi un modem cu internet). Mă apropii de şofer să-l întreb dacă este internet la ce şoferul îmi răspunde: Nu-i! Au furat stick-ul, tot nişte studenţi de-ai voştri.
Îmi iubesc ţara, sunt născut în Republica Moldova şi aici am crescut. Eu critic cetăţenii şi nici într-un caz ţara, însă e trist să realizez că nu există o ţară fără cetăţeni, Ţara Minunilor!
