Articolele autorului: Dmitri Gorobîc
UniMax S.D.N Company Electra Music
Cred că interpreţii moldoveni trebuie să bată alarma, pe YouTube a apărut un şmecher care vrea să facă valută pe seama showbiz-ului moldovenesc. Portalurile de ştiri şi blogurile sunt (sau urmează să fie) invadate de această ştire, vreau şi eu să fiu invadator aşa că încep cu nişte citate:
Unimedia.md: „Mai mulți interpreți din Moldova au descoperit zilele trecute că videoclipurile plasate de aceştia pe YouTube au fost blocate de „o compania fantomă”. Potrivit unei notificări, o oarecare firmă – UniMax S.D.N Company Electra Music – și-a revendicat dreptul de autor/proprietate asupra imaginilor video.
În rezultat, afişarea videoclipurilor a fost blocată. Asta în contextul care compania vizată nu are nimic în comun cu dreptul de autor/proprietate asupra clipurilor la care se face referire.”
Viorel Mardare: „Să vedeți cum funcționează Youtube-ul: el anulează principiul prezumției nevinovăției. Asta însemnând că eu trebuie să demonstrez acum Youtube-ului că drepturile îmi aparțin mie. Nu Puțulică să le demonstreze că i-am încălcat drepturile, cum ar fi normal.”
Acum să descifrăm ce vor să spună acei citaţi mai sus şi să mai adaug nişte observaţii ale mele (sau de fapt să explic, închipuidu-mi că sunt Sherlock Holmes, ce s-a întâmplat întradevăr:
1. Un şmecher sau un grup de şmecheri au văzut undeva cum se poate de blocat un video pe YouTube sau singuri s-au prins, apoi au citit de la A la Z noua politică de confidenţialitate a YouTube-ului (care de fapt e aceeaşi pentru toată compania Google);
2. Şmecherilor le-au crescut corniţe de dracuşori şi s-au gândit că „totul ce nu este interzis – se permite”, adică au registrat pe YouTube o pseudo-companie cu numele „UniMax S.D.N Company Electra Music”.
Așa cum a spus și Viorel Mardare „YouTube anulează principiul prezumției nevinovăției”, ceea ce înseamnă că YouTube crede pe cuvânt companiile (casele de discuri) care se plâng pe încălcarea drepturilor de autor şi automat blochează acel video care a primit plângere. Mai grav e atunci când un user primeşte 3 plângeri sau mai multe, în acest caz contul lui automat e blocat şi atunci aleargă să-i demonstrezi YouTube-ului cine-i inculpatul şi cine vătămatul.
3. Zis şi făcut: şmecherii mai întâi au descărcat toate video, în calitatea cea mai bună bineînţeles, apoi au făcut plângere de încălcare a drepturilor de autor. Evident că robotul YouTube-ului va bloca automat toate aceste video, şi paginile user-ilor care aveau de la 3 video cu plângeri;
4. Urmează cel mai simplu: au creat şi ei la rândul lor profil pe YouTube, cu numele ModeratorVideoMusic (care din 28 martie nu mai e disponibil), un profil pe Facebook cu acelaşi nume şi au încărcat toate video blocate. Culmea e că ei roagă lumea (sau chiar interpreţii) să le trimită lor clipuri noi care vor fi postate, citat: Ai un Clip pentru noi, crezi ca ai sugestii legate de muzica, doresti sa il uploadam pe acest Canal? Trimite-ne un eMail la contactmusicvideo@mail.ru”.
De ce? Acum toate clipurile interpreţilor autohtoni le poţi găsi doar pe pagina lor, în căutare apar doar ei, toate vizualizările le absorb tot ei. Google oferă bani pentru user-ii care strâng multe vizualizări pe YouTube, unii încarcă un video haios care se distribuie ca virusul, alţii bat cu cantitatea cum e şi în cazul nostru.
P.S. Şmecherii sunt nişte copii sau ţărani moldoveni (sau şi una şi alta) care nici nu ştiu să mânuiască Photoshop-ul, aşa că sper să-i rezolve cât mai curând.
Eşti după nori, lumină
E noapte. Stau la fereastră şi privesc spre cer, te caut. Ai fost aproape, atât de aproape încât îţi simţeam căldura, te simţeam, te vedeam, te citeam. Te-ai îndepărtat de mine, nu-mi luminezi, nu-mi dai o rază de lumină ca să ştiu şi eu că tu mai ai nevoie de mine, deoarece eu am nevoie de tine.
Merg prin întunecime. Privesc în jos cu speranţa de a-mi vedea umbra, atunci voi şti că eşti aproape, mă priveşti şi radiezi de fericire… Nu o văd, e bezdnă! Oastea norilor negri a împăienjenit bolta cerească înghiţind în sine orice lumină, orice speranţă. Sunt norii despărţirii, dacă aş ajunge cu mâinile la cer, i-aş alunga… dar nu ajung, sunt un rătăcit în lumea muribunzilor atunci când tu eşti o veşnicie.
Auzul, mirosul, atingerea, gustul, nici chiar vederea nu pot să-mi demonstreze că tu încă exişti, dar eu ştiu, eu simt, eu sunt convins că cerul încă poartă acea coroană din stele cu-n diamant în vârf. Exişti pe partea cealaltă de necunoaştere, exişti şi luminezi. De-un an de zile n-ai mai fost aproape inimii, chiar dacă fizic eşti şi vei fi departe. De-un an de zile nimeni nu mi-a mai vorbit despre tine, nu mai eşti acea catastrofă de cândva, însă tu continui să-mi provoci panică în suflet şi în minte. Un orb în noaptea vagă sunt fericit că te-am văzut, sunt trist că nu te văd, vreau să te văd dar nu pot da înapoi, chiar dacă ştiu că-n spate e lumină, a ta lumină. Merg înainte, mergem înainte, şi totuşi speranţa moare ultima.
Pas după pas, mişcările mele sunt întrerupte, iar tu pluteşti uşor prin viaţă, pluteşti fără s-atingi problemele, necazurile. A luat sfârşit încă un ciclu al existenţei tale, urmează un nou început, un nou imbold. Păstrează-ţi traiectoria de zbor că s-a adeverit a fi corectă; păstrează lumina ca să fii văzută şi luminează-le rătăciţilor calea; păstrează-ţi frumuseţea care încântă chiar şi cea mai sălbatică fiară; fii simplu, Luna, c-aşa a fost să fie.
Ziua îndrăgostiţilor – ce banal sună
Azi e 14 februarie, ziua Sfântului Valentin, alţii o mai numesc “Ziua îndrăgostiţilor”. Nu contează denumirea cât sensul acestei zile. Ar avea vreun farmec specific? De ce există în calendar o astfel de zi? Nu mă refer la denumirea sărbătorii, deoarece fiecare sfânt merită un loc în calendar, eu mă refer la specificul acestei sărbători.
Mulţi prieteni mi-au spus că urăsc această zi şi că nu o consideră drept sărbătoare. Aşa vorbesc cei ce nu sunt îndrăgostiţi sau cei ce au iubit însă la moment nu totul e atât de roz. Ceilalţi se bucură de sărbătoare.
Să vorbesc un pic despre stereotipuri, ele apar atunci când o “turmă” de oameni face un lucru iar minoritatea repetă după ei pentru a nu fi diferiţi, fiindcă “cine gândeşte diferit – acela greşeşte”, în democraţie adevărul aparţine majorităţii.
Modul în care petrecem această zi (14 februarie) la fel reprezintă un stereotip: cei îndrăgostiţi dăruie cadouri, felicitări formă de inimioare, merg la restaurant, film, teatru, patinoar sau în alte locuri care sug banii din buzunar. Presoanele nemulţumite de această zi, adică cei ce nu sunt îndrăgostiţi, oricum încearcă şi ei să-şi păstreze spiritul de sărbătoare, aleargă cu felicitări prin şcoală (observaţia care am făcut-o azi în liceu) şi le oferă tuturor prietenilor şi fac ei asta orientându-se după “turmă”, deoarece ei reprezintă minoritatea.
Să ne întoarcem la cei majoritari care şi ei se zbat într-o turmă de oameni stereotipizaţi. De ce anume în această zi trebuie să cumpărăm cadouri? De ce azi trebuie să mergem la cinema, restaurant (vezi mai sus toată lista)? De ce în general trebuie să cheltuim bani în vânt pentru nişte cadouri care stau prafuite în dulap (sau în general pentru cadouri)? Bine, ultima întrebare se referă nu doar la ziua de azi, hai mai bine să găsim răspuns la întrebarea: De ce anume azi trebuie să facem toate aceste jertfe? Am putea doar să facem tot aceleaşi lucruri şi în alte zile, mai ales că o surpriză e mai plăcută decât cadoul de 14 februarie, la care persoana iubită se aştepta să-l primească. Se ajunge la banalitate, nu? Iar în caz că nu-i faci cadou, se supără, dar şi tu te simţi incomod, cum adică, toţi îndrăgostiţii (turma) petrec cele mai frumoase momente anume în această zi şi noi să stăm să ne plictisim (adică de ce să nu fim şi noi la fel de banali ca şi ceilalţi? hai să ne iubim, azi, nu mâine)?
Ce urâtă e ziua de 15 februarie: cei ce urăsc ziua îndrăgostiţilor, a doua zi nu pierd nimic, se plictisesc mai departe, ce ţine de persoanele din categoria a doua (inlove-rii), unii se trezesc cu dureri în cap (au băut mult), alţii cu dureri în p… (adică în inimă), cuplurile ştiu că şi-au făcut ieri datoria, deci următoarea zi urmează să fie tristă şi monotonă. Doar unele persoane de dimineaţă îşi vor săruta iubitul, vor aduce o cafea în pat, vor spune cuvinte frumoase adică vor păstra atmosfera romantică din ziua precedentă, doar că de data aceasta ei reprezintă minoritatea… tovarăşe “turmă”, bagă-i şi pe aceştia în rândurile tale!
Ruta de iarnă: Bucureşti – Chişinău
Îmi zicea mie lumea să stau cuminte şi să nu caut perepeţii pe capul meu. Spuneau şi la televezor că se va strica timpul, că e cod galben, portocaliu sau ce culori mai sunt acolo?! însă dorul de casă (şi pofta de mâncare de la mama) m-au convins să merg din Bucureşti acasă, în Republica Moldova.
Duminică, 12 februarie 2012, dimineaţa am avut ultimul examen din sesiune şi eu cu încă două colege, Ţih Vladlena şi Ceresco Irina, ne-am rezervat locuri, la autobuzul de la ora 10 seara, spre Chişinău. Mie şoferul mi-a dat locul 13 şi în Chişinău trebuia să ajungem tot pe data de 13, ghinion ar zice cineva, dar mie-mi place acest număr, ziceam că-i de bine. Eu şi cu Vlada am venit din timp la auto-gară, Irina întârzia, nu găsea un taxi liber, panica. La ora 22 şi câteva minute toţi erau la auto-gară, 26 persoane la număr, autobuzul a pornit şi majoritatea pasagerilor şi-au făcut cruce.
Autobuzul mergea frumos, nu se grăbea, însă în primele minute a zilei de 13 februarie autobuzul, pe o porţiune necurăţată de drum, s-a lovit de ceva tare (bucată de gheaţă, ceva metalic, nu se ştie) şi s-a spart rezervorul de combustibil. Eram undeva în judeţul Buzău, mai departe nu puteam merge fără motorină şi o maşină de curăţat zăpada ne-a tras până la Hotelul Restaurant „Ovidiu”, din apropiere, unde noi toţi am aşteptat până şoferii vor rezolva ceva.
Între timp în restaurant. Era trecut de ora 1, am intrat în restaurant, am luat meniurile de pe masă şi ne-am bucurat de preţurile mici a mâncărurilor: ciorbe, salate, gratar etc. dar am fost dezamăgiţi când am aflat că nu au nimic din meniu decât capucino, sare, piper şi scobitori „Hui Feng”. În crăpăturile meselor de lemn am descoperit fărmituri de pâine, Irina a remarcat că aici cândva totuşi a fost mâncare.
Noi, 3 colegi de la Administraţie Publică, am scos laptop-ul şi Vlada ne-a pus filmul „Puss in Boots”. În restaurant se întâmplau lucruri mistice: din camera de hotel de la etajul 1 (după standarde moldoveneşti etajul 2) a început să curgă o cascadă de apă în una dintre cabinele din restaurant.
La ora 3 s-a apropiat un microbuz care a luat 16 persoane, în special domnişoare, şi a pornit spre Chişinău. Noi am rămas să aşteptăm următorul microbuz care, după cuvintele şoferilor, a pornit din Bucureşti şi vine să ne ia şi pe restu 10 oameni rămaşi. Irina, motivând că nu avea loc pentru a-şi pune bagajele în primul microbuz, a rămas cu mine să aştepte.
Doar la ora 4 şi 50 minute a venit cel de-al doilea microbuz ca să ne ia şi pe noi, cei 10 adormiţi, să ne ducă „acasă”. Ajungând la Bârlad am văzut şi camioanele care nu aveau voie să meargă mai departe, drumurile din nou erau închise de poliţie şi noi am realizat că eram ultimii care-am putut trece spre Moldova şi înapoi.
Am ajuns în vamă aproape de ora 10 dimineaţa, zici că nu rămâne decât să trecem vama şi mai departe e ultima sută de metri, însă nu toţi au avut noroc să treacă de vamă. Am avut în microbuz un băiat moldovean şi cu un prieten al său, cetăţean a Germaniei, pe care l-a invitat să viziteze Moldova. Ghinionul Germanului era să nu cunoască ce-i aceasta „Paşaport”, el avea la sine decât Cardul de Identitate, adică buletinul statului German, cu care poţi circula pe tot teritoriul Uniunii Europene, însă nu şi în afara ei. Vameşul român s-a uitat la el cu milă, nu avea ce să-i zică, fiind o vamă a UE, i-a permis să treacă însă l-a preîntâmpinat că vameşii moldoveni o să-i interzică intrarea în ţară aduăgând la sfârşit cuvintele „Believe me”. Aşa şi a fost, în Republica Moldova cetăţeanul Germaniei nu a putut să intre, să se întoarcă în Bucureşti nu puteau deoarece drumurile erau închise, au rămas blocaţi în vamă.
Ultima sută de metri mi s-a părut foarte lungă şi iată că la ora 12.20 am ajuns în Chişinău. Peste 15 minute am plecat cu autobuzul Chişinău-Bender spre casă, picioarele îngheţate, gândul la mâncare de casă, ochii mi se închideau şi adormeam.
Sfârşit.
Matrioşca dezasamblată
Eu sunt cea mai mică piesă dintr-o Matrioşcă, să-i zicem cea mai mică păpuşă. Matrioşca (care în rusă se scrie Матрёшка) e o jucărie, sau mai degrabă un suvenir rusesc, realizată de regulă din lemn, care se îmbracă una în alta. Matrioşca noastră este formată din 5 păpuşi:
1. Eu. Pot să vorbesc şi despre alţi oameni care au aceleaşi caracteristici ca şi mine, însă despre mine pot povesti mai bine. Caracteristicile despre care spuneam sunt locul unde m-am născut, unde trăiesc etc. Sunt născut în oraşul Bender (Tighina i se mai spune) care se află în Transnistria, sau mai oficial Republica Moldovenească Nistreană, care caută independenţă de la Republica Moldova.
2. Transnistria. Uite că tocmai ea, ţara nerecunoscută, e a doua piesă din matrioşca noastră. Eu sunt născut în vara anului 1991, Republica Moldova şi-a proclamat independenţa pe data de 27 august 1991, oficial eu sunt născut în URSS (adică în Uniunea Sovietică). Dar, să vedeţi un paradox, Republica Transnistreană sărbătoreşte cu un an mai mult decât Republica Moldova, adică atunci când Moldova a împlinit 20 de ani, Transnistria deja ridica paharele pentru al 21-lea an din existenţa sa, aşa că neoficial eu sunt născut în Transnistria, atunci când nici nu exista aşa stat ca Republica Moldova, deci eu sunt o parte din Transnistira aşa că o reprezint (amuzant sună dar asta e).
3. Republica Moldova. Aici totul e simplu, conform hotarelor ţărişoarei noastre Transnistria face parte din Moldova, eu sunt în Transnistria – rezultă că eu sunt în Moldova, deci reprezint o parte din Moldova, o piesă a acestei matrioşti.
4. România. A văzut cineva prin România, pe pereţi inscripţii gen „Basarabia e România”, şi nu numai pe pereţi le poţi vedea, sunt peste tot. Statul Român oferă moldovenilor cetăţenia lor, deoarece cândva buneii noştri au trăit şi ei în România iar după „înfrăţirea” cu ruşii noi am pierdut cetăţenia pe nedrept, acum o REdobândim. Peste vreo 10 ani nu va fi un moldovean care să nu aibă dubla cetăţenie, atunci Republica Moldova va fi o Transnistrie mai mare: originarii de pe acest teritoriu (mă refer la moldoveni), cu două paşapoarte, pot circula liber în ambele direcţii însă românii nu au putere aspura acestui „teritoriu”. Am primit şi eu cetăţenia magică, aşa că eu reprezint o parte din România, la fel cum a fost cu Moldova şi cu Transnistria.
5. Uniunea Europeană. Din anul 2007 România (de mânuţă cu Bulgaria) au intrat în Uniunea Europeană. Acum văd oamei pe străzile Bucureştiului care se plâng că Băsescu a distrus ţara, intrarea în UE a fost o greşeală, de la integrare se trăieşte mai rău. Nu înţeleg aceste bocete, dar nici nu mă afectează, deoarece eu reprezint o parte din Uniunea Europeană.
De fapt nu e totul aşa de roz cum pare, dacă tot am spus că Transnistria vrea independenţă, Moldova în scurt timp ajunge şi ea să alerge de România, Românii se plâng că în UE nu e bine, şi nici eu nu mă bucur că trăiesc într-o zonă de conflict, într-o ţară nerecunoscută, rezultă că avem o Matrioşcă desfăcută, demontată, dezasamblată. Oare cine o va strânge la loc?
Destinaţia zilei: cetatea Bender
Se află chiar pe malul fluviului (e vorba de Nistru, desigur). Face parte din oraşul Tighina, dar se numeşte „Bender” (explicaţie: aşezarea avea o mică fortăreaţă, încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, dar era folosită ca punct de vamă, nu ca cetate întărită. Aşa cum arată acum, fortificaţiile au fost construite de turci, deci numele corect al cetăţii este „Bender”, nu „Tighina”, orice-ar zice naţionaliştii noştri. Şi ai lor, dealtfel).
E plasată pe malul drept al Nistrului, dar este sub autoritatea Tiraspolului (adică al malului stâng: plăteşti taxa de intrare în ruble nistrene, nu în lei moldoveneşti). Ca şi în cetăţile similare din România, nu ai nimic de făcut, decât să te uiţi la ziduri şi să te tragi în poze: nici tur organizat, nici ghid care să povestească ceva, nici pliante de prezentare, nici magazin cu artizanat, nici traseu prin subteranele cetăţii, nimic. Doar un muzeu naşparliu şi un chioşc cu bere locală („Staraia Kreposti”, adică „Cetatea Veche”), care nu e rea deloc, când e rece. Faţă de cetăţile de la noi, potenţialul acesteia e imens, pentru că-i legată istoric de două figuri foarte prezente în imaginarul european: Carol al XII-lea al Suediei (marele învins de la Poltava) şi simpaticul baron Münchhausen, care ne-a încântat cu poveştile lui în copilărie (şi mult după, pe unii dintre noi, măcar că n-am recunoaşte nici picaţi cu ceară!). Din păcate, ca peste tot unde se face turism după ureche, pe modelul „frunză verde”, totul e foarte prost pus în valoare, dacă se poate spune aşa: două statui chioare şi-o placă memorială. Nu cu asemenea cârpăceli te baţi cu francezii sau cu germanii în materie de turism: ei au ce arăta şi ştiu cum să arate, nu lucrează doar aşa, ca să se afle-n treabă.
Apropo de lucru, cetatea nu e deloc pustie: turişti nu sunt, dar curtea interioară forfoteşte de muncitori, care o renovează de-i merg fulgii. Dacă nu li se termină banii şi nu se opreşte „renovarea”, din cetatea Bender n-o să mai rămână nimic interesant. Va deveni un „simbol naţional transnistrean” şi nu va mai veni nici naiba s-o viziteze. Poate „preşedintele” Abhaziei, dar nu bag mâna-n foc.
Atenţie: Articolul este scris de Mihai Buzea, bucureştean (adică român din România) care scrie pentru revista Caţavencii, inspirat din povestirile mele şi ale prietenului meu bucureştean Dan Mareş care a vizitat Benderul. Unele idei întradevăr sunt eronate (din necunoaştere), deci să corectez: tur organizat există însă trebuie să-i suni şi să te înţelegi din timp; statui nu sunt 2 ci mult mai multe (exagerat de multe). Cam atât, în rest ideile sunt foarte bune şi adevărate.
În autobuzele din Bucureşti e periculos să circuli
Imaginaţi-vă: iarnă, zăpadă, drumuri lunecoase, eşti în autobuz, pleci la serviciu, semaforul se aprinde verde, autobuzul porneşte şi în acel moment o lovitură laterală răstoarnă autobuzul, era un camion care nu a reuşit să frâneze la semafor. Autobuzul a luat foc, uşile nu se deschid (e întors cu uşile la pământ), într-un minut totul va fi în flăcări, există riscul de explozie. Primul lucru ce trebuie să-l faci e să iai ciocanul roşu care e agăţat lângă fiecare fereastră din autobuz şi să spargi geamul, chiar acolo unde scrie „Ieşire de urgenţă”, doar atunci pasagerii vor evada din transportul care arde.
Eşti în autobuz, cauţi prin părţi şi nu găseşti ciocanul, oare unde ar fi? De ce lipseşte din locul unde trebuie să se afle în conformitate cu regulile de prevenire a accidentelor? Şi în celălalt capăt al autobuzului lipseşte ciocanul, nu găseşti nici un obiect cu care să spargi geamul, veţi muri cu toţii aici, prăjiţi, copţi? Mai mult că da.
Cineva, citind articolul, cred că în gând îşi pune întrebarea „Cum aşa Dima? Cum să se prăjească în autobuz? Ce prostii vorbeşti? Eşti un tiran, un nesimţit, un needucat cu psihică bolnavă!” … Hai lăsaţi-o mai moale. Cine atunci sunt inbecilii care au furat din autobuz ciocanele? Cu ce scop, să se distreze? Lăsând pe alţii să moară (în perspectivă)? Cine sunt angajaţii de la RATB care n-au efectuat controlul transportului şi nu au pus alte ciocane în locul celor ce lipsesc?
Azi, 2 ianuarie 2012, mergeam în autobuzul 336 din Bucureşti, am observat că în autobuz lipsesc 4 ciocane, lângă fiecare loc pentru ciocan e lipit sticker pe care e arătat clar cum cu ciocanul să spargi geamul, doar că noi ciocane nu avem. E de menţionat că ciocanele lipsesc mai mult de o săptămână, deoarece am reţinut în minte acest autobuz cu care am mers săptămâna trecută şi ciocanele lipseau (de data asta am şi filmat). Să mai adaug (pentru ironie) că în acest autobuz şi ecranul informativ era stins, dacă nu ştii locurile şi ştii doar denumirea staţiei la care trebuie să cobori, te-ai pierdut, ecranul doar e stins (bine, exagerez, nu te-ai pierdut, mai întrebi de alţi pasageri unde te afli… în caz că mai e cineva în transport).
Aceştia de la RATB chiar şi-au pierdut simţul sau nu ştiu să conducă o organizaţie? Am mai scris pe blog critică în adresa lor: cum controlorii uitau să debocheze aparatele de validare sau cum construiesc ei straţii de tramvaie lipsite de logică. Hai că vorbesc prea mult, mai uitaţi-vă la video care l-am făcut în acel RATB 336, cu cele 4 ciocane ce lipsesc şi cu ecranul informativ stins:
Cum văd eu studenţii în căminele din Bucureşti
Studenţia – cea mai interesantă perioadă a vieţii, o perioadă intermediară când încă nu te interesează problemele societăţii dar deja eşti nevoit să rezovi unele probleme mai delicate, pentru a supravieţui. Viaţa la cămin te educă din mai multe puncte de vedere, te formează ca personalitate însă cred că e ceva opus slujbei militare (acolo te civilizezi dar la cămin te strici, aşa să zicem).
Am trecut prin mai multe cămine a oraşului Bucureşti, unele sunt doar pentru studenţi străini, în altele găseşti români şi acum vreau să descriu fiecare tip de studenţi care populează aceste cămine.
Moldovenii. Încep de la cei din Republica Moldova deoarece şi eu sunt moldovean, am interacţionat mai mult cu aceştia şi am ce spune. Sunt mulţi, mai mulţi decât alţi studenţi străini însă mai puţini decât români. Moldovenii sunt gălăgioşi, mai ales noaptea: stau pe palier, fumează, mereu au teme de discuţie, uneori mai joacă monopolia, bilot sau chiar şah. Au moldovenii un limbric de la ruşi aşa că sunt cam agresivi, pe la petrecerile „basarabenilor” mai vezi vreo doi să se întindă, în cămin la fel poţi să auzi înjurături maldaveneşti (româneşti + ruseşti numa că cu terminaţii de-anoastre). Alţi studenţi cu moldovenii nu se ceartă, deoarece moldvenii sunt mulţi, uniţi şi cunosc „ghini” limba română. Din primele zile moldovenii fac cunoştinţă unul cu altul, aleargă din cameră în cameră după o ceapă sau pentru 10 minute de Odnoklassniki, tocmai de asta şi sunt gălăgioşi, că se cunosc şi mereu au despre ce să vorbească. După ce se cunosc, urmează chefuri, beţii cu coniac şi bere, muzică şi înjurături în gura mare, doar că încearcă să nu prea atragă atenţia celor din jur şi nici a poliţiei.
Chinezii. Sunt mai mulţi decât alţi studenţi, însă nu se compară ca moldovenii, aşa că sunt mai tăcuţi, binevoitori dar izolaţi. Chinezii când gătesc ceva, deschid uşa la cameră. Mâncarea lor este condimentată la 180%. Toată lumea care trece pe lângă camera lor strănută, deoarece mirosul e insuportabil (despre gust nici nu comentez). Aceştia au în cameră foarte multe aparate electrocasnice, haine şi alte chestii care în China se vând la kilogram.
Africanii. Sunt şi studenţi din Africa prin căminele româneşi, nici acum nu pot să rămân indiferent când ei trec pe lângă mine, mă simt obligat să ridic capul să-i privesc şi …
Aho Aho în internet
Aho Aho în astă seară
Am venit eu de afară
Cu degete îngheţate
Şi cuvinte înaripate!
Şi-acum în acest moment
Am intrat în internet
Am scris această urare
S-o citească fiecare
Mai pe scurt eu îţi urez
Mai puţin la comp să şez
Să închizi saitu o dată
Să mergi cu-n băiat / sau fată
La romantică primblare!
Iar eu continui urarea:
Dacă lenea te-a învins,
Dacă eu nu te-am convins,
Totuşi internetul lasă
Şi aşează-te la masă
Cu familia-ntîlneşte
Anul nou ce îţi vesteşte
Numai bine, sănătate
Şi mari succese în toate!
La foto reiting nespus
Ca să ai doar 5 cu plus,
Comentarii variate
Nu deaiestea copiate.
Îţi doresc în noul an
S-ai prieteni mulţi Onlain
Şi să vorbească calumea
Nu aşa ca-ntotdeauna
Dealde: „Privet ce mai faci,
Ei şi unde eşti, ce taci?”
Multe-aş mai ura acum,
Dar la anul am să spun!
Ai terminat să citeşti?
Sper că o sa te gîndeşti,
Compul să-l deconectezi,
Să mergi părinţii să vezi.
Mulţumesc de ascultare
La cel mic şi la cel mare,
Ce stă cu faţa-n ecran
De pe la sfîrşit de an.
Gata vorba-m terminat
Şi comp-u am deconectat
Am fugit eu să mă uit
Cum afară dau saliut!










