Articole din categoria: Poveștile studenților din România
Nicolae Șapoval: primele momente de studenţie în Suceava
Cred că în copilărie fiecare dintre noi și-a pus vreodată întrebarea: cum e să fii student? Am încercat să ne mulțumim doar cu o închipuire care trezea așteptări uluitoare… Totuși iată suntem la etapa visată sute de nopți și închipuită nenumărate ori. Suntem studenți!
E toamnă, 5 octombrie. A început anul universitar. Nu-mi vine să cred că nu sunt printre voi dragi colegi. Sunt departe și îmi pare rău că deja nu vă voi vedea așa de des. Sunt în altă țară, în alt oraș, sunt printre străini, dar toți ca mine, studenți. Să fii student în Moldova e bine, dar în România e minunat.
De fiecare dată când la hramul liceului se vorbea despre Mihail Sadoveanu mă vedeam în patria lui. Visul s-a împlinit. Voi merge cu siguranță la locul unde s-a născut, dar până atunci am alte priorități.
Uluitor, dar m-am acomodat destul de repede. Colegii români sunt foarte prietenoși. Deseori întâlnesc un moldovean sau o moldoveancă descoperindu-i naționalitatea după cum salută: „Noroc” și în acel moment te simți ca acasă.
Student basarabean în Iaşi: despre cămine, universitate şi metode de a câştiga bani
Bună, acest articol este despre prima perioadă de studenţie în oraşul Iaşi, Universitatea Alexandru Ioan Cuza.
Prima zi
Ora 5:30 dimineța, am plecat singur la gară, cu un bagaj foarte mare, am luat rutiera și am pornit. Am ajuns în Iași pe la 10 dimineaţa, m-am oprit chiar în fața universității Alexandru Ioan Cuza, prima impresie a fost un wow. Merg la secretariat să cer cazarea, foarte primitori! Mă pornesc spre cămin, plouă… eu fără umbrelă, știam că de la universitate până la cămin sunt 2,5 km, aşa că fără să gândesc mult iau un taxi, 10 RON pentru 2,5 km (în gînd îmi zic, Bun venit în România) ajung la cămin şi mă cazez.
Căminul
Din toate căminele universității bineînţeles al meu era C4. În cameră 5 persoane, condițiile nu sunt cele mai bune, dau să deschid dulapul rămân cu ușa în mână, la propriu. În bucătărie cu siguranță găsești loc pentru tigaia cu cartofi prăjiți. Paturile scârție, dacă vrei să te așezi pe pat trezeşti toată camera. Sfat pentru cei care se vor caza în acest cămin: neapărat să cumpăraţi frigider și router altfel viață veţi avea. Mână de la mână iese ieftin. Internetul are viteză bună dar în anumite zile se întrerupe. Muzică şi strigăte pe coridor seara și noaptea mai mereu. Românii mai des strigă la beții. În cămin sunt şi moldoveni, şi români, dar nu sunt fete.
Daniela Baciu: Cum e să fii student basarabean în Petroșani
Bună, sunt Daniela și astăzi vreau să-ți vorbesc despre a 2-a mea casă – Petroșani. Dacă ești absolvent de liceu, visezi să studiezi la o universitate din România, îți plac orașele mici și liniștite, și dacă iubești munții, atunci cea mai bună opțiune pentru tine este Petroșani.
Orașul Petroșani
Petroșani este un municipiu din județul Hunedoara, situat între munții Parâng, Godeanu, Retezat și Vâlcan. Probabil, datorită faptului că este încunjurat de munți, acest oraș te face să te îndrăgostești de el necondiționat. În oraș există o zonă de agrement numită ”Bradet”, loc perfect pentru a te relaxa într-o zi de duminică cu prietenii, pentru a învăța în sesiunea de vară și pentru a admira orașul în noapte.
Acum, despre lucrurile cele mai importante: Universitate, Cămin și ASBP.
Universitatea din Petroșani
Universitatea așteaptă cu brațele deschise studenții basarabeni și le oferă toate condițiile de care au nevoie. Nu există profesori care să discrimineze negativ etnicii români, ba din contra, ei sunt foarte încântați de faptul că noi suntem aici și sunt foarte indulgenți cu noi. Ținând cont de faptul că noi vrem să plecăm acasă pe o perioadă mai mare de timp, examenele le stabilim împreună cu profesorii în așa fel ca să ne bucurăm cu toții de vacanță la maxim. Mai multe informații despre universitate (facultăți, specializări, acte, etc.) găsești pe site-ul Universității.
Carolina Rebeja: Despre studenția în Bacău la Kinetoterapie
Are alt miros viața în România, eu cel puţin aşa am simţit, se schimbă multe, gândeşti diferit şi trăieşti după alte principii, te educă şi te maturizează viața departe de părinţi.
În 2012, când toată lumea se pregătea de apocalipsă, eu absolveam liceul şi aveam un singur gând, să plec cât mai repede din Moldova. Poate că sună banal, ce copil normal ar vrea să plece de acasă? că doar mai bine ca acasă nu este nicăieri. Eu, şi alţii ca mine, am vrut ceva mai mult decât oferea Moldova, pe vremea aia, acum nu mai ştiu ce s-a schimbat în ţară.
S-au schimbat multe din 2012 până acum, când am reuşit eu să fiu admisă la studii în România. Atunci se ofereau multe locuri cu bursă, dar în oraşe mici, cam aşa am ajuns la Bacău! Am avut două opţiuni, Bacău sau Galaţi, pentru că anume aici se ofereau locuri la kinetoterapie. Eu în schimb îmi doream Bucureşti sau Cluj, visul oricărui tânăr, oraş mare, aglomeraţie, distracţii, etc.
Ruta de iarnă: Bucureşti – Chişinău
Îmi zicea mie lumea să stau cuminte şi să nu caut perepeţii pe capul meu. Spuneau şi la televezor că se va strica timpul, că e cod galben, portocaliu sau ce culori mai sunt acolo?! însă dorul de casă (şi pofta de mâncare de la mama) m-au convins să merg din Bucureşti acasă, în Republica Moldova.
Duminică, 12 februarie 2012, dimineaţa am avut ultimul examen din sesiune şi eu cu încă două colege, Ţih Vladlena şi Ceresco Irina, ne-am rezervat locuri, la autobuzul de la ora 10 seara, spre Chişinău. Mie şoferul mi-a dat locul 13 şi în Chişinău trebuia să ajungem tot pe data de 13, ghinion ar zice cineva, dar mie-mi place acest număr, ziceam că-i de bine. Eu şi cu Vlada am venit din timp la auto-gară, Irina întârzia, nu găsea un taxi liber, panica. La ora 22 şi câteva minute toţi erau la auto-gară, 26 persoane la număr, autobuzul a pornit şi majoritatea pasagerilor şi-au făcut cruce.
Autobuzul mergea frumos, nu se grăbea, însă în primele minute a zilei de 13 februarie autobuzul, pe o porţiune necurăţată de drum, s-a lovit de ceva tare (bucată de gheaţă, ceva metalic, nu se ştie) şi s-a spart rezervorul de combustibil. Eram undeva în judeţul Buzău, mai departe nu puteam merge fără motorină şi o maşină de curăţat zăpada ne-a tras până la Hotelul Restaurant „Ovidiu”, din apropiere, unde noi toţi am aşteptat până şoferii vor rezolva ceva.
Între timp în restaurant. Era trecut de ora 1, am intrat în restaurant, am luat meniurile de pe masă şi ne-am bucurat de preţurile mici a mâncărurilor: ciorbe, salate, gratar etc. dar am fost dezamăgiţi când am aflat că nu au nimic din meniu decât capucino, sare, piper şi scobitori „Hui Feng”. În crăpăturile meselor de lemn am descoperit fărmituri de pâine, Irina a remarcat că aici cândva totuşi a fost mâncare.
Noi, 3 colegi de la Administraţie Publică, am scos laptop-ul şi Vlada ne-a pus filmul „Puss in Boots”. În restaurant se întâmplau lucruri mistice: din camera de hotel de la etajul 1 (după standarde moldoveneşti etajul 2) a început să curgă o cascadă de apă în una dintre cabinele din restaurant.
La ora 3 s-a apropiat un microbuz care a luat 16 persoane, în special domnişoare, şi a pornit spre Chişinău. Noi am rămas să aşteptăm următorul microbuz care, după cuvintele şoferilor, a pornit din Bucureşti şi vine să ne ia şi pe restu 10 oameni rămaşi. Irina, motivând că nu avea loc pentru a-şi pune bagajele în primul microbuz, a rămas cu mine să aştepte.
Doar la ora 4 şi 50 minute a venit cel de-al doilea microbuz ca să ne ia şi pe noi, cei 10 adormiţi, să ne ducă „acasă”. Ajungând la Bârlad am văzut şi camioanele care nu aveau voie să meargă mai departe, drumurile din nou erau închise de poliţie şi noi am realizat că eram ultimii care-am putut trece spre Moldova şi înapoi.
Am ajuns în vamă aproape de ora 10 dimineaţa, zici că nu rămâne decât să trecem vama şi mai departe e ultima sută de metri, însă nu toţi au avut noroc să treacă de vamă. Am avut în microbuz un băiat moldovean şi cu un prieten al său, cetăţean a Germaniei, pe care l-a invitat să viziteze Moldova. Ghinionul Germanului era să nu cunoască ce-i aceasta „Paşaport”, el avea la sine decât Cardul de Identitate, adică buletinul statului German, cu care poţi circula pe tot teritoriul Uniunii Europene, însă nu şi în afara ei. Vameşul român s-a uitat la el cu milă, nu avea ce să-i zică, fiind o vamă a UE, i-a permis să treacă însă l-a preîntâmpinat că vameşii moldoveni o să-i interzică intrarea în ţară aduăgând la sfârşit cuvintele „Believe me”. Aşa şi a fost, în Republica Moldova cetăţeanul Germaniei nu a putut să intre, să se întoarcă în Bucureşti nu puteau deoarece drumurile erau închise, au rămas blocaţi în vamă.
Ultima sută de metri mi s-a părut foarte lungă şi iată că la ora 12.20 am ajuns în Chişinău. Peste 15 minute am plecat cu autobuzul Chişinău-Bender spre casă, picioarele îngheţate, gândul la mâncare de casă, ochii mi se închideau şi adormeam.
Sfârşit.
Cum văd eu studenţii în căminele din Bucureşti
Studenţia – cea mai interesantă perioadă a vieţii, o perioadă intermediară când încă nu te interesează problemele societăţii dar deja eşti nevoit să rezovi unele probleme mai delicate, pentru a supravieţui. Viaţa la cămin te educă din mai multe puncte de vedere, te formează ca personalitate însă cred că e ceva opus slujbei militare (acolo te civilizezi dar la cămin te strici, aşa să zicem).
Am trecut prin mai multe cămine a oraşului Bucureşti, unele sunt doar pentru studenţi străini, în altele găseşti români şi acum vreau să descriu fiecare tip de studenţi care populează aceste cămine.
Moldovenii. Încep de la cei din Republica Moldova deoarece şi eu sunt moldovean, am interacţionat mai mult cu aceştia şi am ce spune. Sunt mulţi, mai mulţi decât alţi studenţi străini însă mai puţini decât români. Moldovenii sunt gălăgioşi, mai ales noaptea: stau pe palier, fumează, mereu au teme de discuţie, uneori mai joacă monopolia, bilot sau chiar şah. Au moldovenii un limbric de la ruşi aşa că sunt cam agresivi, pe la petrecerile „basarabenilor” mai vezi vreo doi să se întindă, în cămin la fel poţi să auzi înjurături maldaveneşti (româneşti + ruseşti numa că cu terminaţii de-anoastre). Alţi studenţi cu moldovenii nu se ceartă, deoarece moldvenii sunt mulţi, uniţi şi cunosc „ghini” limba română. Din primele zile moldovenii fac cunoştinţă unul cu altul, aleargă din cameră în cameră după o ceapă sau pentru 10 minute de Odnoklassniki, tocmai de asta şi sunt gălăgioşi, că se cunosc şi mereu au despre ce să vorbească. După ce se cunosc, urmează chefuri, beţii cu coniac şi bere, muzică şi înjurături în gura mare, doar că încearcă să nu prea atragă atenţia celor din jur şi nici a poliţiei.
Chinezii. Sunt mai mulţi decât alţi studenţi, însă nu se compară ca moldovenii, aşa că sunt mai tăcuţi, binevoitori dar izolaţi. Chinezii când gătesc ceva, deschid uşa la cameră. Mâncarea lor este condimentată la 180%. Toată lumea care trece pe lângă camera lor strănută, deoarece mirosul e insuportabil (despre gust nici nu comentez). Aceştia au în cameră foarte multe aparate electrocasnice, haine şi alte chestii care în China se vând la kilogram.
Africanii. Sunt şi studenţi din Africa prin căminele româneşi, nici acum nu pot să rămân indiferent când ei trec pe lângă mine, mă simt obligat să ridic capul să-i privesc şi …
Cu răbdarea treci şi (marea) Prutul!
Câţi cetăţeni ai Republicii Moldova, etnici români, au încercat să ajungă la facultate/liceu în România? Câţi au ajuns? Felicitări (cu întârziere) celor ce deja au simţit atmosfera facultăţilor româneşti. Bravo sunt şi cei ce au încercat să depună actele pentru o facultate din România, care au stat la coadă ore întregi dar care, din păcate, n-au primit un loc. Mai rău de cei ce visau să-şi continue studiile în România dar n-au depus actele din mai multe motive: lene, frică, dubii etc.
Un prieten de-al meu, numele căruia nu va fi publicat, răbdător, insistent, visător, şi-a stabilit un ţel şi a mers înainte cu paşi siguri demonstrându-ne că lucruri imposibile nu există. A trecut peste multe obstacole: n-a fost admis din primul tur, a scris cerere pentru turul doi şi a fost admis în Braşov, împreună cu alte 8 persoane, la „Ştiinţe politice”, îşi dădea seama că nu va avea nici bursa de 65 de euro de care se bucurau alţi studenţi dar era hotărât să plece, chiar şi viza era gata însă, intrând pe site-ul universităţii, a descoperit că-n universitatea din Braşov nu există această specializare, a fost comisă o eroare. S-ar părea că e un impas însă El nu s-a dat bătut, el a început să sune la minister (MECTS), senatorului Viorel Badea cu care a făcut cunoştinţă pe-un grup de Facebook, suna de câteva ori pe săptămână, uneori şi de câteva ori pe zi, a durat asta mai mult de două luni până ce nu a primit pe poşta electronică un e-mail cu Ordinul semnat de Ministrul Educaţiei prin care a fost admis la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
La universitate a mers doar în luna decembrie, când era sigur că este admis. A scris povestea sa şi pe propriul blog, eu doar am repovestit-o cu alte cuvinte. Citiţi istorioara şi vedeţi nişte sfaturi la sfârşitul articolului, pentru cei care sunt hotărâţi să treacă Prutul (cu răbdare bineînţeles şi cu viză):
”Cu răbdarea treci și marea” – de multe ori auzisem această exprimare, dar pîn nu demult am înțeles cît de cît ce înseamnă aceasta – să ai răbdare. Demult mă hotărîsem să plec în România să-mi continui studiile, și iată că anul aceasta a ajuns timpul cînd trebuia să-mi încep studiile universitare. Ca să mă asigur, în caz de nu nimeresc în România, să fac măcar aici studiile, și m-am înscris la USM, la facultatea de Istorie și Filosofie. Am fost la ambasadă, am venit cu o zi înainte seara, și eram undeva al 700-lea pe listă, și de aceasta rîndul meu a ajuns a doua zi, după ce s-a luat start, le mulțumesc studenților din Cluj-Napoca, care au lucrat mult, pentru aceea ca să se păstreze rîndurile, să nu fie haos, etc. Din primul tur nu am intrat, fiindcă am aplicat doar în București, însă nu m-am intristat, eram conștient că n-am să nimeresc din primul tur, și evident că am aplicat în al doilea, deja învățasem ceva timp în Chișinău și mă obișnuisem, dar planul meu inițial, era să plec și am încercat la maxim să nu mă abat de el, ne cătînd la nimic. În ceva timp cît mergea procesarea cererilor din turul doi, eram plin de nerăbdare, și am aflat, am fost admis în Brașov, la Științe Politice, mult m-am gîndit să plec sau nu, am vorbit cu părinții, după două zile de nesiguranță, m-am decis, am să plec. Întru pe site la universitatea în care am fost admis, și nu găsesc această facultate, am crezut că am greșit, am sunat, și m-am convis nu e. Nu știam ce să fac, am sunat la minister (MECTS), nici ei nu știau ce să facă. Era o grupă pe facebook, ”Admitere 2011”, în care am scris, nimeni nu știa, tot în această grupă am găsit pe un senatorul Viorel Badea. Sunam la minister și domnului Viorel, de cîteva ori săptămînă, uneori de cîteva ori pe zi, timp de 2 luni și ceva timp, insistam. Am insistat, colegii din Chișinău îmi spuneau că nu vei pleca, pe fețele altor oameni vedeam scepticism, și doar eu tot visam și speram, de aceasta îmi spuneau că sunt un visător, trebuie să cobor pe pămînt. Și intr-o bună zi, am primit pe e-mail documentul semnat de ministru, prin care eram admis în Cluj-Napoca la Universitatea ”Babeș-Bolyai”. Este tot ce mi-am dorit.
Mulțumesc mult, dmn. Viorel Badea, domnișoare de la minister Mihaela Popescu, Oana Nițu.
Dacă cineva va citi aceasta, care a nimerit în așa situație, îmi scrieți, vă ajut, cu ce pot.
Sfaturi:
1. Veniți cu o zi mai inainte la ambasadă dimineață și vă înscrieți în rind.
2. Înainte de a aplica, controlați dacă în incinta universității se află specialitatea pe care o doriți.
3. Ar trebui să știți, că nu contează, ai bursă sau nu, ești la buget, și ești bursier a statului Român, și căminul teoretic nu trebuie să plătești.
4. Nu te grăbi să pleci îndată ce ai aflat că ești admis, sună la universitatea și întreabă dacă a venit de la minister listele cu oamenii admiși.
5. Îndată ce ai fost admis, gătește actele și trebuie să faci viza.
6. Dacă ai cunsocuți, roagă să te ajute, dacă nu, oricum e greu să te rătăcești – „limba oase n-are”.
Succese tuturor.
Apă cu bule
Sâmbătă, ziua deja a început cu stângul deoarece avem cursul de Drept Penal de la ora 9, recuperăm. Colegele mă sună să ies că ele deja sunt la poarta căminului meu, mă aşteaptă să mergem spre facultate. Eu stau în chiloţi şi mănânc biscuiţi, cu o mână mă îmbrac, cu alta arunc caietele în geantă.
În grabă am ajuns la facultate, mai este un sfert de oră până începe cursul, profesorul e punctual şi începe mereu la fix, cine întârzie cu 2 minute nu mai intră în sală. Mai are o condiţie profesorul: mereu la curs să fie pe catedră o apă cu bule (apă minerală). Azi e rândul grupei 203 să cumpere apa, eu sunt şef de grupă, un şef sclerozat (adică uituc). Mai sunt 10 minute, se apropie o colegă şi mă întreabă dacă am cumpărat apă cu bule, de altfel se supără profesorul. Mi s-a întunecat în faţa ochilor, am deschis geanta să iau bani însă în grabă am uitat banii la cămin, am luat 5 lei de la o colegă şi fuga la magazinul din căminele de la Panduri. Doamna de la recepţie a zis că magazinul se deschide la ora 10, cel mai apropiat magazin e la următoarea intersecţie.
Nu pot să descriu prin cuvinte cum traversam la culoarea roşie a semaforului şi cum alergam pe străzile Bucureştiului însă în acel moment mi-am amintit de un video clip sugestiv: