Articole cu Tagul: Moldova

Mănăstirea Tureatca din Călineşti

Când eram elev mergeam cu elevii din şcoală prin mănăstirile Moldovei, încercaţi să enumeraţi mănăstirile la care aţi fost, sau cel puţin denumirile cărora le cunoaşteţi. Începem cu Saharna, Ţîpova … pe care le mai ştiţi?

Astăzi am fost la o mănăstire care se află chiar în mijlocul unei păduri imense, la numai 15 km de malul Prutului, în raionul Făleşti,  mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Călineşti, zisă după o denumire mai veche „Tureatca”. Istoria mănăstirii este veche dar din păcate nu se cunosc decât unele date despre activitatea ei. Trecutul aprig nu a lăsat nici o filă scrisă din istoria mănăstirii care să ateste etapele activităţii aşezământului monahal în decursul secolelor. Documentaţia mănăstirii se află la Iaşi însă Românii nu vor să le-o dea mănăstirii moldoveneşti deoarece aceştia nu vor să treacă la stil nou.

Mănăstirea Tureatca

Clopotele mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” au început să bată pentru prima dată în anul 1774. A fost ctitorită de cneazul Rumeanţev care locuia prin preajma oraşului Râbniţa de azi. Istoria zbuciumată a mănăstirii a făcut ca să fie reconstruită de 6 ori până la etapa actuală. Din unele surse aflăm că mănăstirea a fost reconstruită pentru a patra oară în anul 1922 după care a fost destrămată din nou fiind reconstruită în anul 1947 de către un locuitor al satului Călineşti pe nume moş Sîrghi Magdîl. Nu se cunoaşte când a fost închisă şi din ce cauză dar e posibil acest lucru să se fi întâmplat în jurul anilor 1960 atunci când au fost închise majoritatea mănăstirilor de pe teritoriul Basarabiei.

Interiorul mănăstirii

În anul 1992 cu binecuvântarea ÎPS Vladimir Cântărean, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove mănăstirea a fost redeschisă, aici poposind câţiva vieţuitori în frunte cu ieromonahul Irineu în calitate de stareţ. Odată cu sosirea lor la „Tureatca” au început şi lucrările de renovare. De menţionat este faptul că pe teritoriul mănăstirii nu mai exista decât unii pereţi ai bisericii „Adormirea Maicii Domnului” pe care erau pictate câteva icoane precum şi ultimul ctitor al mănăstirii moş Sărghi Magdîl. În scurt timp au fost demolaţi şi aceşti pereţi iar în ziua prăznuirii „Adormirii Maicii Domnului” a fost pusă din nou pe acelaşi loc piatra de temelie a unei noi biserici cu acelaşi hram de către un sobor de preoţi din satele vecine. În acelaşi timp mănăstirii i s-au acordat de căte Gospodăria Agricolă din comuna Călineşti 5 ha de pământ din care se întreţineau veţuitorii.

Clopotele mănăstirii Tureatca

În anul 2005 în mănăstire a avut loc reorganizare, monahii au plecat la alte mănăstiri iar aici au fost aduse maici. Lucrările de renovare au început cu corpul de chilii apoi cu biserica „Maica Domnului cu 7 săgeţi”, în interiorul căreia a fost amplasat un nou iconostats precum şi mai multe icoane mari. În anul 2008 a fost sfinţită noua biserică cu hramul „Sf. Apostol Bartolomeu”. Din anul 2007 mănăstirea se supune Episcopiei de Bălţi şi Făleşti. În prezent lucrările de renovare continuă iar construcţia bisericii „Adormirea Maicii Domnului” încă prezintă o prioritate pentru conducerea mănăstirii.

Alexandru şi Livia Melnic, meşteri populari din satul Cobani

Pe lângă locuri turistice în ţara noastră mai sunt şi oameni talentaţi. De data aceasta am fost în vizită la familia Melnic, soţii Alexandru şi Livia sunt meşteri populari. Alexandru este specializat pe împletirea din fibre vegetale şi lucru cu materiale din natură, de mic copil este pasionat de natură iar această ocupaţie o are de 20 de ani. De câţiva ani îşi expune lucrările la Mold-Expo, a fost în România cu expoziţii şi la el acasă au fost turişti din diferite ţări. În anul 2007 a primit titlu onorific ca cel mai bun meşter popular.

Materialele el şi le prigăteşte de cu vară, le curăţă, le împarte după dimensiuni, culoare şi flexibilitate. Chiar dacă a citit multă literatură, dnul Melnic preferă să experimenteze cu materialul, să-l culeagă în diferite perioade ale anului, le usucă în diferite condiţii şi după asta compară proprietăţile materialului finit. Pentru ca lucrările sale să capete mai multă viaţă, Melnic Aleaxndru a încercat să boiască paiele, la fel cum părinţii cândva boiau lâna au ouăle de paşti.

Melnic Alexandru

Împletirea din fibre vegetale o practică doar de 2 ani şi o lucrare o face în 2-3 zile.  Un preot o dată l-a întrebat dacă nu face şi icoane, această întrebare a fost o provocare şi de atunci am modelat câteva zeci de icoane. Cred că nu veţi fi miraţi dacă veţi afla că Alexandru Melnic are şi 4 grupe de elevi de la centrul de creaţie din Glodeni pe care-i instruieşte în arta de modelare tehnic, pe cei mai mici, iar alte două grupe, cu elevi mai mari lucrează cu materiale vegetale.

Lucrările din paie

Soţia Livia nu rămâne în umba soţului căci este şi ea foarte talentată, chiar dacă după profesie este medic şi lucrează la Centrul de Medicină din localitate, totuşi serile se ocupă cu împletitul, ţesutul, croşetatul şi crează obiecte de vestimentaţie. Soţul ne-a destăinuti că pentru unele lucrări el capătă inspiraţie din ornamentele de pe ţesăturile soţiei.

Seara ei fac micro-şezători, micro deoarece sunt doar ei doi, se apucă de ocupaţia preferată şi cer aprobarea unul celuilalt, „dacă-i place soţiei – o să le placă tuturor” a spus domnul Melnic.

Lebede împletite

Muzeul Ţinutului Edineţ

Pentru iubitorii de istorie, tradiţii şi pentru patrioţi voi povesti despre Edineţ. Pentru început în Edineţ, chiar în faţa Primăriei este Lupoaica care-i hrăneşte pe Romulus şi Remus, primăria mică, cu un singur nivel (am văzut şi în sate primării mai mari) în schimb renovată.

Cel mai turistic loc din oraş este Muzeul Ţinutului Edineţ. Muzeul împărţit în trei secţii:

Secţia istorie. A fost deschisă în anul 1992, aici se găsesc bani, insigne, acte, drapele, fotografii şi diferite obiecte legate de istoria zonei. Multe exponate în limba rusă, din perioada sovietică, şi la fel de multe româneşti. Muzeului aparţine şi colecţia de insigne a veteranului în sport Simion Furman, evreu de origine.

Muzeul Edineţ, secţia istorie

Secţia de artă populară. Deschis în anul 1993, are peste 400 de exponate, majoritatea sunt strânse de la bătrâni şi fiecare are propria istorie. În muzeu este un colţişor cu broderii, găseşti acolo şi obiecte de cult, lucruri din lemn. În sala de ţesuturi sunt covoare, prosoape foarte valoroase deoarece au ornament din vopsele naturale, toate exponatele au peste 50 de ani. Covoarele de cânepă erau puse pe cuptorul fierbinte din motiv că covoarele din lână miroase dar cele din cânepă erau numai bune. Toate ţesăturile erau calitative şi executate cu grijă deoarece o fată nu putea fi măritată dacă nu croşeta sau nu ştia să ţese.

Muzeul Edineţ, secţia arta populara

Secţia natură. Înfiinţată în anul 1982, atunci au fost procurate toate animalele. Expoziţia începe cu dinţi de mamut şi lemn pietrificat şi ajunge până la căprioare mumificate.

Muzeul Edineţ, secţia natură

Clădirea muzeului a fost construită de un evreu după ce a donat-o statului pentru ca să fie acolo spital, de când a fost înfiinţat muzeul, au fost invitaţi pictori din Chişinău pentru ca să picteze păreţii din încăperi. Muzeul are în jur de 15 angajaţi şi este la balanţa locală, intrarea este liberă aşa că vă invit pe toţi să vizitaţi Muzeul Ţinutului Edineţ.

Soroca – Naslavcea, vizita mănăstirii Rudi, satul Cosăuţi şi conacul din Cernoleuca

După o noapte la tabăra Dumbrava în căsuţe pentru copii, am mers la Soroca, aici e standard: Cetatea Soroca, după asta Lumânarea Recunoştinţei, am vizitat dealul ţiganului şi Muzeul de Istorie şi Etnografie. Soroca noi nu am redescoperito dar mai degrabă am revăzut-o.

Mai departe e mai interesant: în satul Cosăuţi, într-o vale se află Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, un loc liniştit şi izolat de civilizaţie, lângă mănăstire un lac, pe malul lacului este amenajat un mic parculeţ, treci peste un pod şi ajungi la izvor cu apă sfântă.

Acoperamintul Maicii Domnului

Tot în satul Cosăuţi am fost pe la carierul de piatră unde acum se extrage granit. Carierul este privat, n-am putut să ne apropiem foarte aproape, plus că erau explozii pentru descoperirea granitului însă oricum am reuşit să savurăm peisajul care-ţi opreşte respiraţia.

Carierul de calcar

O altă Mănăstire se află în satul Rudi, departe în pădure, e mănăstire de călugăriţe pe teritoriul căreia nu poţi intra în pantaloni scurţi sau femeile nu intră cu capul gol. Călugăriţele ţin foarte mult la tradiţii şi norme, acolo nu fac cununii, dacă vii din drum lung şi eşti flămând, acolo vei fi hrănit cu mâncare caldă şi foarte bună. O cetate de pămînt mai mică, dar nu mai puţin impresionantă se află în canionul pitoresc în aval cu mănăstirea Rudi, cetatea se numeşte „Farfuria Turcului” şi poate fi văzută de pe stânci dacă nu este ascunsă sub copacii care au crescut în acele locuri.

Manastirea Rudi

Sub un cimitir din Rudi am găsit intrare în Peştera Răposaţilor,  ea are 75 m lungime, lăţimea maximă e de 7 m iar înălţimea de 8.5 m, peştera este formată în calcar sarmaţian.

Îngheţaţi de frig după peştera din Rudi, am continuat călătoria noastră mergând în raionul Donduşeni. Prima destinaţie a fost parcul şi Conacul din satul Ţaul. Conacul boierului a fost construit în secolul IXX – începutul secolului XX, în parc au fost aduse din diferite părţi ale lumii peste 150 de specii de arbori şi arbuşti. În perioada sovietică pe teritoriul parcului şi în conac era sanatoriu, au fost aduse şi animale exotice ca de exemplu păuni, urşi ş.a. Din 1991 clădirile au fost abandonate şi acum acolo putem doar să facem poze în stil de „Cernobîl”.

Conacul Ţaul

Nu departe se află şi satul Cernoleuca, acest sat are o istorie mai interesantă şi la fel tragică. În sat sa păstrat casa pictorului Igor Vieru, pe aceeaşi stradă, în curtea liceului este clădirea conacului iar după şcoală ruinele casei lui Constantin Cazemir, în clădirea conacului a fost bancă iar ultimii ani – orfelinat care este în proces de închidere.

Undeva prin satul Sauca, pe nişte drumuri înguste am găsit Casa Muzeu Petru Zadnipru. Sincer să vă spun nu am auzit despre acest poet însă am găsit informaţie că a fost prieten bun cu Grigore Vieru, chiar şi Nicolae Dabija a scris un eseu despre dânsul.

Ultima locaţie vizitată a fost Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din satul Călărăşăuca din vecinătatea oraşului Otaci.

Conacul lui Constantin Cazemir din Cernoleuca

Am trecut azi prin localitatea Cernoleuca, raionul Donduşeni. În sat locuiesc aproximativ 2200 persoane, sătuc mic şi simplu la prima vedere şi nici nu m-am aşteptat să găsim acolo nişte locuri cu o istorie atât de interesantă. La intrarea în sat dai direct de cimitir, înspăimântător însă nu pentru noi.

În Cernoleuca, pe 23 decembrie 1923 s-a născut Igor Vieru, Tata lui, Dumitru, pe lângă multe alte meserii, mai avea şi pasiunea desenului. Îndrăgostită de artă populară era şi mama lui, Ana. De la părinţi, viitorul pictor, a luat acest talent şi dragostea de culori. Am trecut, împreună cu echipa Redescoperitorilor, pe la casa pictorului, mai departe pe aceeaşi stradă, în curtea liceului am dat de o clădire veche – Conacul lui Constantin Cazemir.

Casa lui Grigore Vieru din Cernoleuca

Ne-am apropiat de nişte persoane ca să aflăm ceva mai mult despre această clădire, acele două persoane erau Directorul Adjunct şi Contabilul de la Orfelinatul din sat, aceştia ne-au povestit multe lucruri interesante şi importante. De fapt conacul de lângă şcoală a mai fost şi bancă iar acum este sediul Orfelinatului. Casa, unde a trăit Constantin Cazemir, se află în spatele şcolii, acum casa este demolată. Localnicii ne-au mai povestit despre o alee de plopi de la casa lui Cazemir care-au avut la fel o soartă tragică – au fost şi ei tăiaţi. Contabila îşi amintea perioada când era elevă, exista în sat un dendrariu de pe timpurile lui Cazemir cu o colecţie mare de plante aduse din străinătate ca de exemplu Stejarul American sau Copacul de Plută. Fiecare elev trebuia să urmărească câţiva copaci: când apare prima frunză, cum creşte, duceau o evidenţă serioasă, dar acum nu există nici dendrariul.

Conacul lui Constantin Cazemir, Cernoleuca

Istoria localităţii este tragică dar nici realitate nu e mai bună. Orfelinatul este pe cale de închidere, de 3 ani de zile n-a mai fost reparată aceată clădire, dar de ce s-o repare dacă nu sunt copii?! Casa de copii a intrat într-un proiect de închidere a instituţiilor. Acelaşi liceu, în curtea căruia se află conacul (orfelinat în prezent trecut), din anul acesta a devenit gimnaziu, nu sunt elevi, nu sunt oameni în sat, în ţară.

Casa de copii din Cernoleuca

Am Redescoperit nordul Moldovei. Totalizare: Ţîpova, Saharna şi Rîbniţa

Marţi, ora 7 de dimineaţă, m-a trezit cineva cu cântecul „Eu vara nu dorm”, cum după asta să mai dormi, m-am băgat pe internet. Am scris nişte articole despre unele locaţii vizitate ieri dar acum vreau să fac o totalizare şi să spun pe scurt ce a fost şi cum a fost.

Am început noi cu Cricova, toţi relaxaţi, glumeam, făceam poze haioase, ascultam ghidul, mai trăgeam cu ochiul la ceas dar nu ne grăbeam. De la Cricova spre Ţîpova, cu viteză mare (dar la limita celei legale), pe drumuri de ţară, cu praf în faţa ochilor am ajuns la nişte stânci. Parcă am mai fost la Ţîpova fiind elev, dar pe unde ne-a dus Geo Lupaşcu, era total altă poveste. Am coborât pe stânci, am fost la cascadă, chiar acolo se bronzau nişte fete (bun loc au găsit, serios), am văzut pietrele dorinţelor şi oameni cu cortul.

Pe stâncile de la Ţîpova

Ţâpova este aproape de Saharna, aşa că cel mai rezonabil lucur era să mergem direct în colo. Pe drum, întâmplător am dat peste Complexul de izvoare de la Trifeşti, acesta era locul care mi-a plăcut cel mai mult şi mi-a plăcut din mai multe motive: n-am auzit până acum despre această localitate, era o Descoperire şi nu Redescoperire; sătuc mic, cu doar 800 oameni şi cu o atmosferă degajată care lipseşte într-o comunitate urbană.

Ajungând la Saharna, spuneam să nu stăm mult, timpul este limitat şi noi obosiţi. Am mers totuşi spre cascadă, de 4-5 ani de când n-am vizitat aceste locuri, s-au schimbat multe lucruri, acum la cascadă nu m-ai ajunge fiecare, oamenii mai în vârstă şi gagicile pe tocuri şi în fuste mini nu mai trec pe acolo.

Cascada de la Saharna

Am fost noi şi în Rîbniţa, de fapt am fost unica echipă care a mers la risc şi a traversat Nistrul. Vama am trecut-o chiar în tricourile cu „Redescoperă Moldova”, ne-am registrat. Încă un sfat pentru cine vrea să viziteze republica fantomă: nu vă porniţi dacă nu cunoaşteţi nici o persoană, la registrare trebuie să indicaţi adresa persoanei la care veţi sta, din oraşul pe care-l vizitaţi. În Rezina am văzut un pod, de fier, ruginit, podul uneşte două dealuri, cred că e pentru conducte.

podul de fier din Rezina

Am mai văzut nişte monumente, Rezervaţia Peisagistică Dobruşa, am trecut chiar şi prin Şoldăneşti. Din păcate n-am reuşit să parcurgem tot traseul stabilit deoarece ziua a fost foarte încărcată şi la Tabăra Dumbrava (unde am petrecut noaptea) am ajuns doar la ora 21.00. Acolo am dormit pe paturi mici şi tari, ca în copilările. Nostalgice amintiri.

Redescoperim oraşul Rîbniţa din Transnistria, Moldova

Noi, bloggerii moldoveni, am fost prin Rîbniţa, chiar dacă e pe teritoriul Transnistriei, oricum e în limita graniţelor Republicii Moldova. Al treilea după mărime oraş din Transnistria, situat pe malul stâng al râului Nistrul, un pod îl uneşte cu Rezina, etc. Nu m-am aşteptat să văd în acest oraş 2 lucruri: un cimitir vechi, de piatră, nu am intrat pe teritoriul lui ca să-l aflăm mai bine, dar mai strigă lumea prin oraş că este Evreiesc, că pe timpuri pe aici (în Rîbniţa adică) erau mai mulţi evrei, probabil; al doilea lucru pe care l-am văzut este biserica catolică, nici la asta nu m-am aşteptat.

Clar că biserica Ortodoxă Arhanghel Mihail, tot din acelaşi oraş, e un lucru întâlnit în toată zona est-europeană şi abiliscul în memoria ostaşilor căzuţi în război, la fel e un lucru des întâlnit prin oraşele noastre, numai că acela din Râbniţa e tare înalt: capul sus şi gura căscată.

Biserica Episcop Mihail Rîbniţa

Pe lângă asta, mi-a plăcut plimbarea peste podul ce uneşte ambele maluri ale Nistrului, mai este în Rîbniţa un pod, tot acolo la intrare, cu un cerc jos, chiar şi Google îl cunoaşte. Ok, să trecem mai departe, cineva dintre voi a trecut vama transnistreană? Hai că eu sunt cu viză de reşedinţă pe malul stâng şi am pilă (blat, po naşemu), dar coechipierii mei, sărmanii, au completat o foaie unde şi-au trecut toate datele din paşaport, erau obligaţi să scrie adresa unde vor sta ei în Rîbniţa (ştiam noi la cine să-i registrăm, că nu ne-am pornit din capul nostru), dar culmea: trebuia să fie completat în limba rusă.

Obelisc Rîbniţa

Nişte sfaturi de la mine: nu vă băgaţi în Transnistria dacă nu aveţi cu voi cel puţin o persoană de pe loc, adică din oraşul unde mergeţi; trebuie să aveţi actele cu voi (se pare că este un lucru logic, dar mai ştiu eu la ce vă gândiţi voi); să aveţi cu voi un pix, că nu mereu găsiţi binefăcători care să vă împrumute; ultimul sfat, chiar dacă în Transnistria este frumos, chiar dacă merită să mergeţi acolo, mai bine nu vă băgaţi, lăsaţi-mă pe mine să savurez din această zonă frumoasă dar „sălbatică” pentru turişti.

Complexul de izvoare la Trifeşti

A fost cineva în Trifeşti? E în raionul Rezina, nu departe de Saharna. Mergeam de al Ţîpova la Saharna, pe auto-strada R20, când am văzut un indicator spre această localitate. E un sătuc mic cu în jur de 800 locuitori, departe de civilizaţie, aici nu vezi piscine în curte sau garduri de 3 metri deaiestea, din bani de la Italia. Din titlu v-aţi dat dseama cu ce este cunoscută această localitate, undeva pe un deal sunt câteva izvoare, bine amenajate, cu apă rece şi bună. Valoarea acestui sat creşte nu doar datorită izvoarelor, oamenii acolo sunt simpli, copiii se joacă pe stradă, se întrec cu bicicletele.

Copiii din Trifesti

Legenda spune că pe aceste locuri locuia un ţăran pe nume Trifan care avea 3 fete. Trifan locuia într-un bordei pe un deal, pe care și acum locuitorii din sat îl numesc „dealul Trifanului”. S-a întâmplat aşa că pe aceste locuri să poposească domnitorul ţării Moldova, Ştefan cel Mare. Trifan, auzind de aceasta, a mers şi el să ceară o bucată de pământ pe care să o lucreze şi astfel să-şi hrănească familia. Ajungând el la Ştefan i-a spus acesuia toată durerea lui. Ştefan l-a ascultat şi a zis: „Trifan, trei fete, aici să trăieşti şi să munceşti, iar locul acesta să se numească Trifeşti, acum şi în veac”. De atunci multă apă s-a scurs pe râuleţul Cogîlnic care curge prin sat, dar Trifeştiul poartă mândru numele său dat încă de Ştefan cel Mare.

Izvoarele de la Trifesti

Acum mergem cu echipa spre nord, stau pe bancheta din spate visez la o plimbare prin părculeţul cu izvoare, alături de ea, ţinându-ne de mână. Ne aşezăm pe banca de sub marea şi falnica salcie, crengile salciei se apleacă până la pământ ascunzându-ne de privirile străine. Izvoarele din toate părţile murmură zgomotos dar melodios, noi stăm şi ascultăm. Copiii din mahala aleargă undeva departe şi râsetele lor răsună deasupra satului, cum să nu visăm la copiii noştri (dar e prea devreme). Frumoasă fantezie, nu? Inspirată de la un loc frumos.

Izvorul de la Trifesti

Beciurile din Cricova

Cricova, localitate de lângă capitala ţărişoarei noastre, cunoscută datorită beciurilor sale subterane. Se extrăgea de acolo piatră din care au fost construite majoritatea oraşelor din apropiere, nu în zadar Chişinăului i se spune „oraşul alb”, doar e construit din piatră de la Cricova.

Cricova Carier

La intrare în beciurile subterane de obicei se mai trag în poze nuntaşii, mai bagă un gât de spumant pentru sănătatea mirilor, numai că noi nu am prins pe nimeni în culmea ritualului, e luni şi toţi dorm pe la casele lor cu o apă plată sub pernă.

Cricova subteran

Gluma-i glumă dar echipa noastră a venit să Redescopere Moldova aşa că să vă spun şi două cuvinte despre ce-am văzut pe acolo (nu vă spun mai multe că găsiţi pe net). Cine n-a fost pe aici să ştie că în beci se intră cu maşina sau dacă e un grup mare atunci aveţi la dispoziţie un trenuţ. În beciuri e frig, noroc dacă vii iarna, că ai haine cu tine, dar dacă vii vara, bagă în maşină şi un hanurac.

Cricova Intrare

Au acolo la Cricova şi nişte săli frumoase sunt, stilizate, individualizate: Casa Mare, Sala Marină, Sala Vânătorului şi Sala Principală (căutăm pe Google imagini şi ne bucurăm). Cineva m-ar întreba de ce scriu despre săli dacă contează şampania?! Păi de ce să scriu desper şampanie dacă şi aşa-i clar că ea acolo este, foarte multă. Sunt exemplare din toată lumea, mai este o sticlă din Israel care e mai bătrână decât statul lor.

Vinuri din Cricova

Redescoperă Moldova

Redescoperă Moldova

Eu ştiu că tu acum priveşti cu 2 ochi spre o lume dreptunghiulară, dacă întorci capul spre stânga – vezi un perete, capul spre dreapta – alt perete, norocul tău dacă cineva, cândva, a tăiat în acel perete o fereastră, că numai aşa mai vezi lumea reală. Dacă tu categoric nu vrei să ieşi din casă ca să mai tragi o gură de oxigen amestecat cu alte gaze şi particule solide (sau ce mai este pe acolo), atunci hai facem aşa:

Eu voi călători prin toată ţara (Republica Moldova desigur) şi voi publica zilnic pe blog articole despre locaţiile vizitate şi despre spinul din degetul mic de la piciorul stâng care-l voi câştiga când voi alerga de la o şireadă de gânsaci undeva prin Burlăneşti (mda, aberez).

Tu vei citi aceste articole, vei admira pozele făcute de mine şi publicate pe blog şi pe Facebook, vei inspira un gât de prospeţime a meleagurilor postsovietice Eminesciene. Plus la toate vei mai avea grijă şi de alţi prieteni virtuali (de fapt ei sunt reali însă hai să nu traumăm cerebelul şi să credem mai departe că ei există doar pe pagina de Friends în făisbuk). Articolele mele despre Moldova au destule guri de văzduh proaspăt că ajunge pentru toţi. Eu sunt convins că pe blogul meu nu calcă nici un deget de egoist aşa că să fii bun şi să apeşi Like, Share, +1, Tweet sau dacă mai găseşti butoane, apasă că nu exploadează.

Interpretarea de mai sus era pentru a-ţi capta atenţia, dacă citeşti aceste rânduri înseamnă că mi-a reuşit. Am făcut-o pentru că acum am nevoie de tine cel mai mult, scumpul meu cititor. Eu m-am băgat în proiectul Redescoperă Moldova aşa că de luni (20 august 2012), alături de încă trei coechipieri (Victoria UngureanuGeo Lupaşcu şi Dumitru Gudumac) vom călători prin toată ţara pentru a redescoperi tot ce cândva a fost descoperit însă a fost uitat. Vom fi 5 echipe a câte 4 persoane şi călătoria noastră va fi sub formă de concurs. Toţi suntem bloggeri şi toţi vom scrie despre cele trăite iar punctele le vom strânge din Like-urile de la articole şi de la pozele de pe Facebook.

O săptămână voi petrece nopţile în sac de dormit şi pe la tabere de copii, voi spăla dinţii cu apă din Nistru şi voi mânca şopârle coapte. Norocul nostru că vom călători cu un Peugeot Partner şi vom avea mereu internet la îndemână, acestea oferite de către partenerii proiectului.